ICCJ. Decizia nr. 8511/2004. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr.189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 8511/2004
Dosar nr. 8013/2004
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 30 iunie 2004, reclamanta T.G. a contestat hotărârea nr. 11892/11389 din 20 aprilie 2004, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 din cadrul Casei de Pensii a municipiului Bucureşti, menţionând că i s-a stabilit calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, numai pentru perioada 6 septembrie 1940 - 1 iulie 1941, nu pentru toată perioada solicitată.
În motivarea acţiunii, arată că a cerut să i se recunoască faptul că este beneficiară a Legii nr. 189/2000, pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, aşa cum a făcut dovada, cu acte oficiale şi declaraţii de martori, dar comisia a avut în vedere numai o parte din această perioadă.
Pârâta Casa de Pensii a municipiului Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care solicită ca acţiunea să fie respinsă, deoarece există neconcordanţe între actele depuse la dosar şi declaraţiile martorilor.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 1650 din 3 septembrie 2004, a admis în parte acţiunea, în sensul că a anulat hotărârea contestată şi a obligat pârâta, să emită o nouă hotărâre, prin care să recunoască reclamantei, drepturile prevăzute de art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, pentru perioadele 6 septembrie 1940 - 1 iulie 1941 şi 17 aprilie 1944 - 6 martie 1945, începând cu 1 decembrie 2003.
Instanţa reţine că există neconcordanţe între actele oficiale eliberate de Arhivele Naţionale şi declaraţiile martorilor, dar că va da prioritate menţiunilor din actele oficiale.
Împotriva sentinţei a declarat recurs, pârâta, în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea comisiei este corectă, în concordanţă cu actele anexate de reclamantă, la cerere.
Recursul este nefondat.
Recurenta nu contestă calitatea reclamantei, de beneficiară a prevederilor OG nr. 105/1999, adoptată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, pentru perioada 6 septembrie 1940 - 1 iulie 1941, pentru care a şi emis hotărâre în acest sens.
Dar, susţine că perioada ulterioară pretinsă, nu a fost dovedită de către reclamantă.
De reţinut că, prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat ca să i se stabilească întreaga perioadă dintre 6 septembrie 1940 şi 6 martie 1945, ca fiind încadrabilă în prevederile art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999.
Dar, instanţa de fond a apreciat corect că i se poate stabili, în afara perioadei 6 septembrie 1940 - 1 iulie 1941, numai perioada 17 aprilie 1944 - 6 martie 1945, ţinându-se cont de înscrisurile oficiale aflate la dosar, iar reclamanta nu a atacat sentinţa.
Ca atare, în discuţie rămâne numai perioada 17 aprilie 1944 - 6 martie 1945, cealaltă perioadă (6 septembrie 1940 - 1 iulie 1941) fiind recunoscută şi de recurenta-pârâtă.
Referitor la perioada contestată în recurs, instanţa de fond a avut corect în vedere, certificatul nr. C-158 din 4 iunie 2004, eliberat de Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Caraş-Severin, din care rezultă că intimata, împreună cu fratele şi mama sa, au sosit în localitatea Goruia, judeţul Caraş, la 17 aprilie 1944, fiind regăsiţi în această localitate şi la 5 aprilie 1945.
Din declaraţiile autentificate ale martorilor L.A. şi S.M., rezultă că intimata s-a refugiat din nou, din Basarabia, în România, în anul 1943, dar această susţinere nu poate fi reţinută, pentru că în anul 1943, Basarabia se afla sub administraţie românească şi nu s-a făcut dovada că în acea perioadă, intimata ar fi suferit persecuţii pe criterii etnice.
Însă, după ce frontul de est s-a apropiat de Basarabia şi aceasta a început să fie ocupată de autorităţile sovietice, o parte din populaţia românească aflată pe acel teritoriu, s-a refugiat în România.
De aceea, este corect în a se aprecia că refugierea s-a produs în anul 1944 şi cum nu există o dovadă concretă privind data celui de-al doilea refugiu, instanţa de fond a avut în vedere data menţionată în certificatul eliberat de Arhivele Naţionale, când familia intimatei a fost înregistrată ca refugiată în judeţul Caraş.
Astfel fiind, reţinându-se că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, urmează ca în baza prevederilor art. 7 din OG nr. 105/1999 şi art. 312 C. proc. civ., să se respingă recursul de faţă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1650 din 3 septembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8506/2004. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 8514/2004. Contencios. Refuz primire în... → |
|---|
