ICCJ. Decizia nr. 8803/2004. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 17 iunie 2004, reclamantul R.P. a chemat în judecată pe pârâta Casa de Pensii a municipiului București, solicitând anularea hotărârii nr. 11968/11580 din 23 aprilie 2004, emisă de pârâtă.
în motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în luna februarie 1942 a fost încorporat și lăsat la vatră în luna septembrie 1944, când a fost nevoit să se refugieze în România, deoarece teritoriul Basarabiei era ocupat de U.R.S.S.
Reclamantul a mai arătat că după lăsarea la vatră a intrat ca muncitor la Școala Profesională Mecanici Agricoli din Titu Gară, până în septembrie 1945, ulterior rămânând pe teritoriul României.
La data de 26 iulie 2004 și 20 septembrie 2004, reclamantul și-a precizat acțiunea, arătând că a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 189/2000, pentru perioada ulterioară datei de 9 septembrie 1944.
Instanța de fond, prin sentința civilă nr. 1756 din 20 septembrie 2004, a admis acțiunea formulată de reclamant, a anulat hotărârea nr. 11968/11580 din 23 aprilie 2004, emisă de Casa de Pensii a municipiului București și a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre, prin care să recunoască reclamantului, drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioada 14 septembrie 1944 - 6 martie 1945.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că reclamantul a fost încorporat în armată, în perioada februarie 1942 - septembrie 1944, iar potrivit livretului militar, reclamantul a fost lăsat la vatră, la 14 septembrie 1944, dată după care s-a angajat la Școala Mecanică Agricolă Titu.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
în motivarea recursului, recurenta a arătat că potrivit art. 3 și 4 din H.G. nr. 127/2002, "în lipsa documentelor oficiale, dovada persecuției din motive etnice se poate face prin declarații cu 2 martori, autentificate prin notariat, în care să se regăsească începutul și sfârșitul perioadei de refugiu, aceste acte urmând a fi depuse o dată cu cererea petentului, la Casa de Pensii a municipiului București.
A mai arătat că nu au existat dovezi concludente cauzei, având ca efect neacordarea calității de beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
Recursul este nefondat.
Susținerea de către recurent, că actele depuse de reclamant, la instanța de fond, trebuiau depuse la Comisia de aplicare a Legii nr. 189/2000, o dată cu cererea inițială, poate fi primită în parte, în sensul că dacă erau depuse, trebuia ca cererea să se admită la instanța de fond; pârâta, cu toate că în faza de judecată a luat cunoștință de actele depuse, în sensul că și-a menținut punctul de vedere, că nu s-a dovedit calitatea de persecutat pe motive etnice.
Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acesteia, persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive etnice, a fost strămutat în altă localitate, decât cea de domiciliu.
Prin Normele de aplicare a ordonanței, aprobată prin H.G. nr. 127/2000, în art. 2 Anexa nr. 1, persoanelor strămutate în altă localitate, decât cea de domiciliu, le-au fost asimilate și cele expulzate, refugiate, precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral.
în cauză, din declarația martorului P.V., rezultă că reclamantul a făcut parte la 20 octombrie 1943, din Detașamentul de muncă Comunicații Bucovina - Suceava - Pitești și a fost eliberat la 14 septembrie 1944, fiind nevoit să se refugieze în România, deoarece teritoriul Basarabiei a fost ocupat de U.R.S.S. și nu s-a mai întors în comuna Babin, județul Hotin, stabilindu-se definitiv în România.
Totodată, din livretul militar rezultă că reclamantul a fost lăsat la vatră în luna septembrie 1944, iar din adresa nr. 45686 din 5 decembrie 1944, reiese faptul că reclamantul lucra la acea dată, la Școala de Mecanică Agricolă Titu.
Cum strămutarea, respectiv refugierea din localitatea de domiciliu, este o modalitate de persecuție etnică, în mod legal s-a admis acțiunea.
Pe cale de consecință, soluția instanței de fond fiind temeinică și legală, recursul este nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8802/2004. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 8828/2004. contencios → |
|---|
