ICCJ. Decizia nr. 9060/2004. Contencios
| Comentarii |
|
Reclamanta V.E. a chemat în judecată Casa de Pensii a municipiului București, solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâta și pe calea contenciosului administrativ, să stabilească calitatea sa de beneficiară a Legii nr. 189/2000. cu drepturile corespunzătoare acesteia.
Curtea de Apel București. secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1626 din 1 septembrie 2004, a admis acțiunea reclamantei, în sensul că a dispus anularea hotărârii nr. 12266/11401 din 7 mai 2004, emisă de pârâtă. Totodată, a obligat-o pe aceasta din urmă, să emită o nouă hotărâre, prin care să-i recunoască reclamantei, drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, pentru perioada 15 februarie 1944 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 decembrie 2003.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că veridicitatea susținerilor martorilor confirmă că strămutarea din localitatea de domiciliu, într-o altă localitate, s-a produs din motive obiective, determinate de condițiile socio-istorice și evenimentele ce au urmat ultimatumului încheiat cu U.R.S.S., în 26/27 iunie 1940, astfel cum rezultă din înscrisurile administrate în cauză.
Nemulțumită de această sentință, Casa de Pensii a municipiului București a declarat prezentul recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurenta a susținut că instanța a ignorat faptul că în dosarul depus la comisie nu s-au depus dovezi concludente cauzei. Astfel, petenta nu a putut face dovada existenței documentelor de la arhivele naționale, care ar fi putut argumenta situația juridică și de fapt susținută de petentă.
Recursul este nefondat.
Legea nr. 189/2000 acordă anumite drepturi, numai persoanelor care au fost persecutate etnic de regimurile instaurate ca urmare a Dictatului de la Viena din 7 august 1940, în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 și care și-au părăsit domiciliul, refugiindu-se de pe teritoriul ocupat, pe un teritoriu unde să nu mai fie persecutate din același motiv, cu condiția dovedirii acestei situații (a unei persoane persecutate din motive etnice), cu actele prevăzute de Legea nr. 189/ 2000 și H.G. nr. 127/2002.
Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face printre altele și cu adeverințe eliberate de Arhivele Naționale Române sau de direcțiile județene ale acestora, ordine, dispoziții, etc.
în alin. (2) al aceluiași art. 4, se stipulează că în lipsa actelor oficiale, dovada persecuției etnice se poate face cu declarație de martori.
în cauză, reclamanta a depus diligențe, solicitând relații de la Arhivele Naționale Istorice Centrale și neobținând nici un rezultat, a uzat de proba cu martori.
Astfel, din declarațiile martorilor E.V. și P.V., precum și din celelalte probe administrate, rezultă că reclamanta a fost evacuată în anul 1944 și s-a refugiat din Basarabia, în România, urmare a condițiilor socio-istorice și evenimentelor ce au urmat ultimatului încheiat cu U.R.S.S., în 26/27 iunie 1940.
De asemenea, din actele de identitate a reclamantei ca și din declarația acesteia, dată Comisiei de aplicare a Legii nr. 189/2000, rezultă că s-a născut în localitatea Vălenii de Olt, la data de 5 martie 1941, în timpul primului refugiu al părinților săi, T.N. și T.E., după care, în anul 1941, s-au întors în locurile din care s-au refugiat, respectiv localitatea Lărguța, județul Cahul - Basarabia, pentru ca în anul 1944, împreună cu sora sa, T. (T.) H. (care beneficiază în prezent de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000) și părinții acestora, să se refugieze din nou în România, fără a mai reveni în Basarabia.
Față de cele de mai sus, rezultă că în mod corect instanța de fond a reținut că reclamanta, ca și sora acesteia, refugiindu-se la vârsta de 3, respectiv 8 ani, împreună cu părinții, are statutul de persoană refugiată și prin urmare, beneficiază de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, astfel cum a fost modificată.
Examinând și din oficiu hotărârea atacată sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și neconstatându-se existența nici unui motiv de casare, recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului București a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9059/2004. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 9088/2004. Contencios → |
|---|
