ICCJ. Decizia nr. 1014/2005. Contencios. Obligare soluţionare contestaţii conform O.U.G. nr. 13 / 2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1014/2005
Dosar nr. 3236/2004
Şedinţa publică din 18 februarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 2036 din 2 decembrie 2003, a admis acţiunile conexe ale reclamantei SC I.M.G.B. SA, formulate în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 4 şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să soluţioneze contestaţiile reclamantei cu nr. 555 din 9 iunie 2003 şi nr. 1105 din 1 septembrie 2003, formulate împotriva măsurilor de repunere în plată a debitului de 28.561.496.610 lei şi a compensărilor comunicate reclamantei, prin adresele nr. 2027353 din 4 iunie 2003 şi nr. 2043059 din 22 august 2003, emise de Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 4 şi să comunice reclamantei, Decizia emisă în acest sens.
Prin aceeaşi sentinţă a fost anulată Decizia de dezînvestire comunicată reclamantei, de către Ministerul Finanţelor Publice, prin adresa nr. 341103 din 12 august 2003 şi au fost respinse excepţiile privind prematuritatea şi respectiv, inadmisibilitatea acţiunii reclamantei, invocate de pârâta Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 4.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta SC I.M.G.B. SA, prin acţiunile conexe, precizate şi ulterior modificate, a solicitat instanţei să oblige Ministerul Finanţelor Publice. să soluţioneze contestaţia formulată împotriva notei de constatare emisă de Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 4, sub nr. 2027353 din 4 iunie 2003, potrivit prevederilor OUG nr. 13/2001, urmând a fi anulată Decizia de dezînvestire a Ministerului Finanţelor Publice nr. 341103 din 12 august 2003.
Prin nota de compensare contestată, practic, reclamanta a fost decăzută din beneficiul facilităţilor acordate cu ocazia privatizării, prin Ordinele Ministerul Finanţelor Publice nr. 281845, nr. 2822004, nr. 282200 din 24 iulie 1998, motivat de faptul că a existat o întârziere în plata ultimei rate din reeşalonare, astfel că o creanţă fiscală suspendată la plată a devenit exigibilă; cu toate acestea, Ministerul Finanţelor Publice a considerat că nota de compensare nu este act de impunere, administrativ, care nu dispune măsuri, ci reprezintă stingerea prin compensare a unor obligaţii bugetare anterior stabilite, cu T.V.A. de rambursat, conform art. 21 din OG nr. 61/2002, nefiind, astfel, incidente dispoziţiile OUG nr. 13/2001.
Instanţa de fond a apreciat că adresa nr. 341103/2003, deşi din punct de vedere strict formal nu este o decizie, conform art. 7-8 din OUG nr. 13/2001, în substanţă ea întruneşte trăsăturile unei decizii de dezînvestire, conţinând toate elementele în acest sens.
Referitor la natura legală a măsurilor dispuse prin actele atacate, instanţa de fond a reţinut că, în cauză, nu este vorba despre o simplă operaţiune de compensare a unor creanţe certe şi reciproce ale părţilor, organele fiscale dispunând în mod unilateral repunerea în plată a unor sume ce au reprezentat înlesniri fiscale anterioare acordate reclamantei, prin ordin al ministrului finanţelor, astfel că actele contestate se încadrează în prevederile finale ale art. 1 alin. (1) din OUG nr. 13/2001. Faţă de cele reţinute, şi constatând că Ministerul Finanţelor Publice a refuzat nejustificat să soluţioneze contestaţiile reclamantei, conform art. 7, 8 şi 9 din OUG nr. 13/2001, s-a dispus obligarea acestuia la soluţionarea contestaţiilor (cea de-a doua contestaţie dedusă judecăţii nefiind soluţionată în nici un mod până la data învestirii instanţei), ca şi la comunicarea deciziei, emise în condiţiile art. 11 din OUG nr. 13/2001.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat recurs, atât pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, cât şi pârâta Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 4.
Recurentul Ministerul Finanţelor Publice a criticat soluţia instanţei de fond, pentru a fi fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului invocat, în esenţă, recurentul Ministerul Finanţelor Publice a arătat că instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din OUG nr. 13/2001, întrucât notele de compensare nu se pot include, în sensul acestui text, în categoria „alte măsuri dispuse de organele Ministerul Finanţelor Publice", abilitate, să efectueze acte de control sau de impunere. În realitate, instanţa trebuia să reţină că în speţă fiind contestată o procedură de compensare, care este ulterioară stabilirii obligaţiilor bugetare şi reprezintă o procedură de stingere a acestora, sunt incidente prevederile art. 21 din OG nr. 61/2002.
Recurenta Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 4, la rândul său, a criticat sentinţa pronunţată de instanţa de fond, pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, recurenta a susţinut că instanţa a greşit, atunci când a calificat notele de compensare, ca fiind acte administrative de impunere, a căror cenzurare se efectuează conform OUG nr. 13/2001, privind contestaţiile formulate împotriva actelor încheiate de organele Ministerul Finanţelor Publice. În condiţiile în care reclamanta-intimată, beneficiară a unei eşalonări la plata mai multor debite către bugetul de stat, conform unei convenţii încheiate în acest sens la 24 iulie 1998, cu Ministerul Finanţelor Publice, a încălcat convenţia, referitor la plata uneia dintre rate, a pierdut în mod legal facilităţile acordate, astfel după cum s-a prevăzut expres în ultimul aliniat al convenţiei de eşalonare.
Aşa fiind, nu trebuia încheiat nici un act special, care să repună în plată debitele respective şi drept urmare, organul de executare a trecut direct la executarea silită, primul pas în acest sens fiind acela de a compensa unele dintre debite, cu suma pe care reclamanta urma să le primească ca T.V.A. rambursabil, operaţiuni întocmite cu respectarea formalităţilor prevăzute de OG nr. 61/2002.
Examinând cauza de faţă, în raport cu criticile formulate de ambele recurente şi prin prisma prevederilor legale incidente, Înalta Curte reţine că recursurile formulate sunt nefondate, pentru următoarele considerente.
A rezultat din actele şi lucrările dosarului, că la momentul achiziţionării de către reclamanta-intimată, a pachetului majoritar de acţiuni în cadrul SC I.M.G.B. SA, a intervenit o înţelegere cu statul român privind rezolvarea datoriilor istorice ale acestei societăţi. În acest sens Ministerul Finanţelor a aprobat prin Ordinele nr. 281845, nr. 282004 şi respectiv, nr. 282200 din 24 iulie 1998, reeşalonarea datoriilor istorice ale societăţii la bugetul de stat, precum şi scutirea de la plata majorărilor de întârziere, în sumă totală de 24.420.902.550 lei şi a penalităţilor în sumă de 4.140.594.060 lei.
Conform prevederilor acestei complexe înţelegeri convenite între Ministerul Finanţelor Publice şi intimata-reclamantă, la data de 20 noiembrie 2002, ultima rată în sumă de 1.839.336.908 lei din convenţia de reeşalonare a devenit exigibilă.
În raport cu cele astfel reţinute, Înalta Curte apreciază, examinând global toate motivele de recurs, că în mod greşit s-a susţinut de către ambele recurente, că notele de compensare în discuţie sunt simple modalităţi legale de stingere a unor obligaţii bugetare, faţă de care repunerea în plată a unor sume de care reclamanta-intimată a fost scutită anterior, în baza unei convenţii separate, nu necesită întocmirea unor alte documente, înscrisuri, care să prevadă expres şi să ilustreze această nouă situaţie fiscală.
Faţă de conţinutul şi caracterul complex al convenţiei de reeşalonare, faţă de părţile între care o astfel de înţelegere a intervenit cu ocazia privatizării societăţii SC I.M.G.B. SA, Înalta Curte apreciază că prin întocmirea notei de compensare atacate, organele fiscale, în mod unilateral, au modificat drepturile şi obligaţiile de plată ale părţilor stabilite iniţial, o astfel de manifestare de voinţă îmbrăcând forma unui act administrativ, chiar dacă atipic, şi neputând fi considerată ca fiind expresia unui simplu act de executare silită, în ciuda denumirii şi formei alese.
Astfel fiind, în cauză, după cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, sunt incidente dispoziţiile OUG nr. 13/2001, şi nu cele ale OG nr. 61/2002.
Drept urmare, apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, criticile formulate neputând fi reţinute, în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., ambele recursuri vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi de către Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 4, împotriva sentinţei civile nr. 2036 din 2 decembrie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondate şi obligă recurentele, la 23.800.000 cu titlu de cheltuieli de judecată, către SC I.M.G.B. SA.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1013/2005. Contencios. Anulare act control... | ICCJ. Decizia nr. 1017/2005. Contencios. La încheierea de... → |
|---|
