ICCJ. Decizia nr. 1137/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1137/2005
Dosar nr. 4687/2004
Şedinţa publică din 22 februarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, reclamanta D.E. a contestat hotărârea nr. 8949/8096 din 31 octombrie 2003, emisă de Casa de Pensii a municipiului Bucureşti.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în mod greşit Casa de Pensii i-a respins cererea, întrucât a făcut dovada, cu înscrisuri şi martori, că a fost refugiată din motive etnice, împreună cu familia sa.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 334 din 18 februarie 2004, a admis acţiunea formulată de reclamanta D.E., în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului Bucureşti.
A anulat hotărârea nr. 8949/8096 din 31 octombrie 2003, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 din cadrul Casei de Pensii a municipiului Bucureşti.
A obligat pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască reclamantei, drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, în temeiul art. 1 lit. c) din acest act normativ, începând cu data de 1 aprilie 2003, pentru perioadele 6 septembrie 1940 - 1 septembrie 1941 şi 1 septembrie 1944 - 6 martie 1945.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că din declaraţiile martorilor R.V. şi M.G., rezultă că D.E. s-a refugiat împreună cu părinţii şi sora sa, în luna septembrie 1940, din Basarabia, în comuna Greci, judeţul Tulcea, unde a stat până în septembrie 1941, când s-a reîntors în Basarabia.
În luna septembrie 1944, D.E. s-a refugiat din nou, împreună cu familia sa şi s-a stabilit în comuna Slatina Mică, judeţul Timiş.
Din celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, şi anume, carnetul de muncă al tatălui reclamantei, D.C., precum şi adeverinţa nr. 48 din 12 octombrie 1944, eliberată de Parohia Ortodoxă Română Slatina Mică, rezultă că, în perioada 28 septembrie 1940 - 21 septembrie 1941, D.C. a fost preot în parohia comunei Greci, judeţul Tulcea, iar cu Ordinul Protopopiatului Caransebeşului nr. 140 din 3 septembrie 1944, părintele C.D., refugiat din eparhia Ismailului, a servit biserica din Slatina Mică, judeţul Timiş.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a obligat-o la anularea actului administrativ şi la acordarea drepturilor cu data cererii iniţiale, ignorând faptul că în faţa comisiei nu s-au prezentat dovezi concludente cauzei.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 61 din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 319/2002, dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1, se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzută de lege.
Din declaraţiile martorilor R.V. şi M.G. rezultă că D.E. s-a refugiat împreună cu părinţii şi sora sa, în luna septembrie 1940, din Basarabia, localitatea Vlădiceni, judeţul Ismail, în comuna Greci, judeţul Tulcea, unde a stat până în septembrie 1941, când s-a reîntors în Basarabia.
În luna septembrie 1944, D.E. s-a refugiat din nou, împreună cu familia sa şi s-a stabilit în comuna Slatina, judeţul Timiş.
Din celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, şi anume, carnetul de muncă al tatălui reclamantei, D.C., precum şi adeverinţa nr. 48 din 12 octombrie 1944, eliberată de Parohia Ortodoxă Română Slatina Mică, rezultă că în perioada 28 septembrie 1940 - 21 septembrie 1941, D.C. a fost preot în parohia comunei Greci, judeţul Tulcea, iar prin ordinul Protopopiatului Caransebeşului nr. 140 din 3 septembrie 1944, părintele D.C. refugiat din eparhia Ismailului, a fost repartizat la biserica din Slatina Mică.
Din certificatul nr. 16 din 6 februarie 1947, eliberat de Primăria comunei Teregova, judeţul Severin, rezultă că preotul D.C. şi familia sa sunt refugiaţi şi domiciliaţi în această comună.
Este neîndoios din cele expuse, că reclamanta a făcut dovada refugiului datorat persecuţiei etnice, pentru a beneficia de drepturile instituite prin Legea nr. 189/2000.
Împrejurarea că dovezile concludente nu au fost depuse în faţa Comisiei de specialitate, nu prezintă relevanţă în modul de soluţionare a cauzei, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii.
Pentru considerentele expuse, urmează să se respingă recursul, cu consecinţa acordării cheltuielilor solicitate de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 334 din 18 februarie 2004, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Obligă recurenta, la 3.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă D.E.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1136/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1138/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
