ICCJ. Decizia nr. 114/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 114/2005
Dosar nr. 4872/2004
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 23 octombrie 2003, reclamantul C.T. a solicitat anularea hotărârii nr. 4217 din 1 septembrie 2003, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Tulcea, prin care i s-a respins cererea de acordare a drepturilor prevăzute de OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii, reclamantul arată că a fost strămutat abuziv, împreună cu părinţii şi fraţii săi, în Bulgaria, în luna iunie 1941 şi că s-au refugiat în România, în luna mai 1947.
Mai arată că prin hotărârea contestată i s-a respins netemeinic şi nelegal, cererea de acordare a drepturilor, rezultând din calitatea de strămutat şi că hotărârea este lovită de nulitate absolută, pentru că s-a emis peste termenul legal de 30 de zile, că pe hotărâre se specifică un alt dosar, decât cel real şi pentru că în locul preşedintelui comisiei, aceasta este semnată de către o altă persoană.
Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 28 din 5 februarie 2004, a respins acţiunea, reţinând că reclamantul nu se încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, deoarece reclamantul şi familia sa au plecat în Bulgaria, când schimbul de populaţie între cele două ţări era deja finalizat, iar din România au plecat în Bulgaria, numai cetăţeni români de etnie bulgară.
În ce priveşte pretinsa nulitate absolută a hotărârii, reţine că din eroare s-a trecut numărul dosarului 2002, în loc de 2003, că cererea s-a depus în iunie 2003 şi s-a soluţionat în septembrie 2003 şi că preşedintele comisiei a fost înlocuit de locţiitorul său.
Reclamantul a declarat recurs împotriva sentinţei, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Susţine că hotărârea contestată este lovită de nulitate absolută, prin aceea că s-a emis peste termenul legal de 30 de zile, nu este motivată corespunzător şi nu este semnată de către directorul Casei Judeţene de Pensii Tulcea.
Susţine şi că instanţa a interpretat greşit actele aflate la dosar, ca şi noţiunea „persoană strămutată", în contradicţie cu prevederile art. 2 din HG nr. 127/2002 şi că nu a exercitat un rol activ şi a tratat cu superficialitate probele administrate în cauză.
Recursul este nefondat.
În ce priveşte nulitatea absolută a hotărârii nr. 4217 din 1 septembrie 2003, invocată de reclamantul-recurent, se constată că instanţa de fond a reţinut corect că hotărârea nu este lovită de nulitate.
Într-adevăr, chiar dacă art. 7 alin. (3) din OG nr. 105/1999, aşa cum a fost adoptată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, prevede ca hotărârea comisiei să se pronunţe în termenul de 30 de zile de la primirea cererii, dat fiind numărul mare de cereri, nu se poate respecta acest termen, dar nici nu se prevede vreo sancţiune în cazul depăşirii termenului.
De asemenea, hotărârea comisiei este motivată, chiar dacă motivarea este sumară, dar din cuprinsul ei rezultă considerentele pentru care s-a respins cererea.
Nici susţinerea că hotărârea nu este semnată de către directorul Casei Judeţene de Pensii Tulcea, nu este reală, din chiar cuprinsul hotărârii, partea finală, rezultând numele, calitatea şi semnătura acestuia, pe care s-a aplicat ştampila instituţiei.
Ca atare, nu se constată existenţa unor motive de nulitate a hotărârii comisiei.
Neîntemeiată este şi susţinerea că instanţa a interpretat greşit probele dosarului.
Conform prevederilor art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, „Beneficiază de prevederile prezentei ordonanţe, persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii din motive etnice, după cum urmează (…) lit. c) a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate".
Prin art. 61 din ordonanţă s-a stabilit că „Dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege".
Art. 2 din Anexa nr. 1 la HG nr. 127/2002, precizează că se înţelege prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, şi anume, cea „care a fost mutată sau care a fost obligată să îşi schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice", categorie în care „se includ şi persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat, precum şi cele care au făcut obiectul unui schimb de populaţie, ca urmare a unui tratat bilateral".
Din declaraţiile martorilor B.I., B.M. şi P.G. rezultă că recurentul a fost strămutat din România, în Bulgaria, în luna iunie 1941, cu ocazia schimbului de populaţie convenit prin Tratatul de la Craiova din luna septembrie 1940.
Însă, prin acest tratat s-a stabilit ca cetăţenii români de origine etnică bulgară aflaţi pe teritoriul României, să fie strămutaţi în Bulgaria, iar cetăţenii bulgari de origine etnică română să fie strămutaţi în România, în termen de 3 luni de la schimbul instrumentelor de ratificare a tratatului.
Dar, recurentul era şi este cetăţean român de origine etnică română, ca şi părinţii săi, iar plecarea în Bulgaria s-a făcut mult peste termenul de 3 luni prevăzut în tratat.
Susţinerea recurentului (care reiese şi din declaraţiile martorilor), că el şi familia sa au fost trimişi forţat în Bulgaria, nu poate fi reţinută.
De altfel, este mai credibilă împrejurarea că aceştia au plecat de bună-voie în Bulgaria, martorul B.I. menţionând că familia sa a plecat în Bulgaria, „pentru că acolo se dădea pământ, coloniştilor", situaţie care este posibil că s-a petrecut şi cu familia recurentului.
Din nici o probă nu rezultă că recurentul şi familia sa au fost nevoiţi să plece din România, în Bulgaria, din cauza unor persecuţii pe criterii etnice.
De altfel, în anul 1947 au revenit în România, stabilindu-se tot în localitatea din care au plecat în anul 1941.
Pentru considerentele arătate mai sus, reţinându-se că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, se va respinge recursul, ca nefondat, în temeiul art. 7 alin. (4) din OG nr. 105/1999, art. 14 din Legea nr. 29/1990 şi art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.T. împotriva sentinţei civile nr. 28 din 5 februarie 2004, a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1115/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 115/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
