ICCJ. Decizia nr. 1223/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1223/2005
Dosar nr. 4697/2004
Şedinţa publică din 25 februarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, la data de 23 decembrie 2003, reclamantul V.N. a solicitat în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului Bucureşti, să se dispună modificarea hotărârii nr. 9407/6317 din 22 noiembrie 2003, a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a admis în parte cererea privind recunoaşterea calităţii de beneficiar al prevederilor acestei legi.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, că a locuit împreună cu părinţii, în localitatea Turtucaia, judeţul Durostor - Bulgaria, până în anul 1940, când în urma instalării autorităţilor bulgare în Dobrogea de Sud, au fost obligaţi să se refugieze în România. Consideră că în mod greşit, comisia de specialitate i-a refuzat acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, sub motivaţia că schimbul de populaţie realizat în baza Tratatului româno-bulgar din 1940, s-ar fi efectuat doar în termen de 3 luni, începând cu 15 septembrie 1940.
Prin sentinţa civilă nr. 272 din 11 februarie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a admis acţiunea reclamantului V.N., a anulat hotărârea nr. 9407/6317 din 22 noiembrie 2003, emisă de pârâta Casa de Pensii a municipiului Bucureşti, pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, pentru perioada 1 ianuarie 1941 - 6 martie 1945 şi să-i acorde drepturile corespunzătoare, începând cu 1 ianuarie 2003.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut că prin înscrisurile şi declaraţiile de martor depuse la dosarul cauzei, reclamantul a făcut dovada că în anul 1941 s-a refugiat împreună cu părinţii, din judeţul Durostor - Bulgaria, în România. De asemenea, instanţa de fond a înlăturat susţinerile pârâtei, potrivit cărora reclamantului nu i se poate recunoaşte calitatea de beneficiar al drepturilor acordate prin Legea nr. 189/2000, întrucât s-ar fi refugiat peste termenul de 3 luni prevăzut în Tratatul încheiat între România şi Bulgaria, în anul 1940.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În esenţă, se susţine că instanţa de fond a procedat în mod greşit, apreciind ca edificatoare, probele administrate, fără a ţine seama de prevederile Tratatului româno-bulgar din 1940. De asemenea, recurenta critică soluţia instanţei de fond, deoarece a ţinut seama de unele dovezi care nu au fost prezentate Comisiei de specialitate.
Examinându-se sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Conform art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanţei, persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii pe motive etnice, printre situaţiile prevăzute de lege fiind şi aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)].
Prin Normele pentru aplicarea prevederilor OG nr. 105/1999, adoptate prin HG nr. 127/2002, s-a precizat că dovada încadrării în situaţiile prevăzute prin ordonanţa menţionată, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa acestora, prin declaraţie cu martori.
Totodată, prin art. 61 din OG nr. 105/1999, aşa cum a fost introdus prin Legea nr. 319/2002, se prevede că dovada se poate face prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Prin declaraţiile cu martori şi înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reclamantul a făcut pe deplin dovada refugiului împreună cu părinţii în perioada 1 ianuarie 1941 - 6 martie 1945, din judeţul Durostor - Bulgaria, în România.
Forţa probantă a declaraţiilor cu martori este recunoscută prin reglementările menţionate.
Critica formulată în recurs, potrivit căreia instanţa de fond a procedat în mod greşit, recunoscând perioada de refugiu a reclamantului, deşi aceasta s-a situat în afara termenului de 3 luni în care se putea realiza schimbul de populaţie stabilit prin Tratatul româno-bulgar semnat la Craiova, în septembrie 1940, nu poate fi primită.
Acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 se face în condiţiile prevăzute de această lege, fără alte condiţionări sau limitări. Atâta timp, cât reclamantului i s-a stabilit calitatea de persoană refugiată în condiţiile stabilite prin acest act normativ, nu i se poate îngrădi acordarea drepturilor sub motivaţia nerespectării unui termen de punere în aplicare, stabilit de Tratatul româno-bulgar semnat la Craiova, în septembrie 1940.
De asemenea, în virtutea rolului său activ, instanţa de fond nu putea refuza mijloacele de probaţiune suplimentare propuse de reclamant, chiar dacă unele din acestea nu fuseseră prezentate pârâtei, înaintea emiterii hotărârii atacate în contencios.
Prin urmare, se constată că instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală şi temeinică, urmând ca recursul declarat să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 272 din 11 februarie 2004, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1222/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1225/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
