ICCJ. Decizia nr. 1312/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 26 iunie 2001, reclamanta SC I. SA a chemat in judecata pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând anularea deciziei nr. 835/2001 și anularea în parte a procesului-verbal nr. 238705/2001, încheiat de Administrația Finanțelor Publice sector 1, ca nelegale, privind suma de 1.503.996.890 lei, reprezentând T.V.A., impozit pe salarii și majorări de întârziere.
Prin sentința civila nr. 1677 din 10 decembrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, s-a admis în parte, acțiunea formulata, s-a dispus anularea deciziei nr. 835/2001, a Ministerului Finanțelor Publice și anularea în parte a procesului-verbal nr. 238705/2001, încheiat de Administrația Finanțelor Publice sector 1; s-a constatat că reclamanta datorează pârâtei Administrația Finanțelor Publice sector 1, suma de 3.705.550 lei reprezentând impozit pe veniturile persoanelor nerezidente și suma de 20.142.020 lei reprezentând majorări de întârziere, s-a dat in debit reclamanta cu 15.000.000 lei reprezentând onorariu de expert, au fost obligați pârâții la plata sumei de 23.000.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată câtre reclamanta.
Prin decizia nr. 1277 din 28 martie 2003. Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a admis recursurile formulate de Ministerul Finanțelor Publice și de Administrația Finanțelor Publice sector 1, a casat sentința civila nr. 1677 din 10 decembrie 2001, pronunțata de Curtea de Apel București și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.
în fond după casare, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1435 din 24 septembrie 2003, a admis în parte acțiunea formulată de SC I. SA, a dispus anularea deciziei nr. 835/2001, emisă de Ministerul Finanțelor Publice, a dispus anularea în parte a procesului-verbal nr. 238705/2001, încheiat de Administrația Publică sector 1, a constatat ca reclamanta îi datorează acesteia din urmă, sumele de 3.705.550 lei reprezentând impozit pe veniturile persoanelor nerezidente și 20.142.020 lei, reprezentând majorări de întârziere, a dat în debit reclamanta, cu suma de 15.000.000 lei reprezentând onorariu de expert, a obligat pârâtele la 23.000.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București a reținut, în esență, că reclamanta a achitat impozitul pe salarii, pentru perioada 1996 - 1999, conform ordinelor de plată emise, T.V.A. - ul pentru importul de servicii până la data de 3 octombrie 2000, ceea ce a determinat scutirea de la plată a majorărilor de întârziere pentru aceste debite, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 163/2000, și că a achitat cu întârziere, impozitul pe profit aferent trimestrului III pe anul 2000, respectiv la data de 8 noiembrie 2000, în loc de 25 octombrie 2000, ceea ce a condus, pentru acest din urmă debit, la aplicarea dispozițiilor art. 5 din O.U.G. nr. 16372000.
împotriva acestei sentințe au declarat recurs, Ministerul Finanțelor Publice si Administrația Finanțelor Publice sector 1 București, criticând-o potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursurile sunt nefondate.
în ce privește primul motiv de recurs al Administrației Finanțelor Publice sector 1 București, aceasta susține că reclamanta avea de plată la data de 19 octombrie 2000, diferențe de impozite pe salarii neachitate, în sumă de 12.928.896 lei, din care au fost achitate la termen, doar debitele curente aferente perioadei 19 octombrie 2000 - 29 decembrie 2000.
Curtea a reținut că intimata-reclamantă a achitat impozitul pe salarii datorat până la 31 octombrie 2000, conform ordinelor de plată emise, aceasta beneficiind de dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. 163/2000, în sensul că majorările de întârziere calculate sunt scutite la plată, în proporție de 100%, întrucât debitul a fost achitat pana la 31 octombrie 2000. Administrația Finanțelor Publice sector 1, prin procesul-verbal nr. 238705/2001, în mod greșit a schimbat destinația sumelor înscrise în ordinele de plată, considerând că pe perioada 1996 - 1999, intimata a achitat și majorări de întârziere aferente impozitului pe salarii.
în al doilea motiv de recurs, Administrația Finanțelor Publice sector 1 a susținut că intimata-reclamantă nu a virat la termen, T.V.A. aferent importului pe servicii la data de 10 august 1999 și data de 25 iunie 2000, calculându-se pentru acest motiv, majorări de întârziere în cuantum de 24.052.208 lei, cu toate că la data de 21 august 2000, intimata avea o diferență de T.V.A. achitata în plus, în cuantum de 25.624.032 lei.
Nici acest motiv nu poate fi reținut de Curte, întrucât debitul fiind achitat până la data de 31 octombrie 2000, conform O.U.G. nr. 163/2000, majorările de întârziere au beneficiat de scutire la plată, în proporție de 100%.
Cât privește al treilea motiv de recurs, s-au calculat majorări de întârziere pentru nevirarea la termen a impozitului pe profit datorat pentru trimestrul IV din anul 1999, trimestrul I, II și III din anul 2000. Curtea a reținut, însă, că reclamanta a beneficiat de o perioada de scutire la plata impozitului pe profit de 5 ani, perioada cuprinsă intre 7 octombrie 1994 și 7 octombrie 1999 și că intimata a achitat cu întârziere, impozitul pe profit aferent numai trimestrului III din anul 2000, și anume, în data de 8 noiembrie 2000, în loc de data 25 octombrie 2000, majorările de întârziere fiind scutite în proporție de 60%, potrivit art. 5 lit. a) din O.U.G. nr. 163/2000.
Prin recursul declarat, Ministerul Finanțelor Publice a susținut că în mod nelegal, în expertiza contabilă efectuată în cauză s-a reținut că nu pot fi incidente prevederile Ordinului Ministerului Finanțelor nr. 620/1997, întrucât acestea contravin prevederilor O.G. nr. 11/1996 și nu pot fi luate în calculul la stingerea obligațiilor bugetare.
Curtea a constatat că prin O.U.G. nr. 163/2000 s-a avut în vedere că agenții economici care achita debitele reprezentând impozite, taxe și alte contribuții la bugetul de stat, restante la data intrării in vigoare a acestei ordonanțe și care sunt achitate până la data de 31 octombrie 2000, 30 noiembrie 2000 și 15 decembrie 2000, să fie scutite de plata majorărilor de întârziere, în proporțiile stabilite prin art. 4 și art. 5 din ordonanță.
Or, stabilirea debitelor a avut la bază, modul de stingere al obligațiilor prevăzute de dispozițiile pct. 2.3 din Ordinul ministrului finanțelor nr. 620/1997, potrivit cărora în cazul in care debitorul, pentru fiecare fel de impozit, taxă sau alte venituri bugetare, efectuează plăți parțiale în contul obligațiilor de plată restante succesive și al majorărilor de întârziere, organul fiscal va efectua stingerea creanțelor bugetare și înregistrarea în contabilitatea fiscală, astfel:
a) se stinge debitul aferent celui mai vechi termen scadent în cadrul fiecărui fel de impozit datorat;
b) se sting majorările de întârziere aferente debitului prevăzut la lit. a).
Dacă prin plata efectuata potrivit alin. (1), nu se acoperă integral majorările de întârziere aferente debitului achitat, următoarea plata efectuata de debitor va îndestula mai întâi majorările neachitate, după care se aplica regula prevăzuta la alin. (1).
Acest mod de calcul, ce vizează achitarea cu prioritate a majorărilor de întârziere, atrage după sine calculul de noi majorări, ca urmare a diminuării plații obligației bugetare.
Stingerea obligațiilor bugetare la data controlului era reglementată de O.G. nr. 11/1996 privind executarea creanțelor bugetare.
Conform reglementarilor art. 8 din aceasta ordonanță, plata obligațiilor bugetare, se face distinct, pentru fiecare suma datorata in parte, în ordinea vechimii acestora, astfel:
- restante din anii precedenți, o dată cu majorările aferente datorate potrivit legii;
- restanțele anului curent, o dată cu majorările aferente, datorate potrivit legii;
- sumele datorate la termenele legale de plată;
- sumele cu termene scadente viitoare.
Se observă că legea stipulează plata obligațiilor bugetare în ordinea vechimii acestora și permite imputarea majorărilor asupra sumelor plătite ulterior, doar simultan cu debitul principal.
Rezultă, așadar, că dispozițiile Ordinului ministrului finanțelor nr. 620/1997, cu privire la ordinea de stingere a obligațiilor bugetare, exced cadrul legal determinat de O.G. nr. 11/1996, precum și dispozițiilor generale în materie de imputație a plații prevăzute de art. 1110-1113 C. civ.
în același timp, utilizarea acestor norme are ca efect aplicarea de majorări la majorări, cu consecința încălcării dispozițiilor exprese ale art. 15 din O.G. nr. 11/1996, potrivit cărora la sumele reprezentând majorări de întârziere stabilite, potrivit legii, la amenzile de orice fel nu se datorează majorări.
Totodată, prin schimbarea destinației plăților înscrise de intimată în ordinele de plată, au fost încălcate prevederile art. 8 din O.G. nr. 11/1996, iar modul de calcul practicat de organele de control, este în totală contradicție cu scopul propus prin O.U.G. nr. 163/2000.
Pe cale de consecință, Curtea a constatat că instanța de fond a interpretat în mod corect dispozițiile legale aplicabile, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., a respins recursurile, ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1841/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1356/2005. Contencios → |
|---|
