ICCJ. Decizia nr. 151/2005. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 151/2005
Dosar nr. 97/2004
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2005
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 6 noiembrie 2001, reclamanta SC P.C. SRL Sfântu Gheorghe a solicitat anularea procesului-verbal nr. 977 din 2 aprilie 2001, încheiat de Garda Financiară, secţia Covasna, a deciziei nr. 1730 din 26 octombrie 2001, emisă de Ministerul Finanţelor Publice şi exonerarea sa de la plata sumei de 1.891.429.535 ei, reprezentând accize, precum şi a majorărilor de întârziere, în sumă de 496.209.000 lei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că organele de control fiscal au considerat eronat că operaţiunile comerciale cu SC G.S. SRL şi cu SC L.C. SRL, au fost efectuate fără întocmirea documentelor justificative, deşi a prezentat înscrisurile necesare de la cele două societăţi şi aceste înscrisuri au fost avute în vedere, numai pentru obligaţiile de plată a impozitului pe profit şi a T.V.A., dar a fost nelegal menţinută obligaţia de a plăti accize, cu majorările de întârziere aferente.
Totodată, reclamanta a susţinut că a respectat prevederile art. 7 pct. 3 lit. b) din OG nr. 27/2000, dovedind că facturile emise de furnizorii de alcool poartă viza supraveghetorului fiscal, pe facturile emise de societăţile furnizoare, întrucât facturile fiscale anexate fac dovada respectării acestei condiţii.
Curtea de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 1166/F/CA din 28 ianuarie 2002, a respins acţiunea formulată, ca nefondată, reţinând că actele de control au fost corect întocmite.
Pentru facturile emise de SC P. SRL Oradea, instanţa de fond a reţinut că nu a fost îndeplinită cerinţa privind viza supraveghetorului fiscal şi că, din actele întocmite de reprezentanţii Gărzii Financiare, a rezultat că această firmă nu a încasat contravaloarea facturilor în calitate de furnizor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, reclamanta, solicitând casarea hotărârii în baza art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ.
În primul motiv de casare, recurenta a susţinut că instanţa de fond a aplicat greşit legislaţia în vigoare privind accizele, deoarece la data efectuării operaţiunilor comerciale cu SC L.C. SRL şi SC G.S. SRL, OG nr. 27/2000 prevedea numai obligaţia ca facturile să fie vizate de supraveghetorul fiscal, în sensul semnării acestora, de către supraveghetorul fiscal.
Recurenta a arătat că facturile depuse la dosarul cauzei, dovedesc îndeplinirea acestei cerinţe legale, neavând relevanţă dacă semnăturile sunt descifrabile sau nu şi că, până la declararea ca false, a semnăturilor respective, facturile sunt valabile şi produc efecte, ca documente justificative.
Prin cel de-al doilea motiv de casare a fost criticată concluzia instanţei de fond, privind expirarea autorizaţiei SC G.S. SRL, la data întocmirii facturilor din aprilie şi mai 2000, cu motivarea că facturile au fost emise în baza contractului încheiat la 15 martie 2000, când furnizorul avea licenţă de fabricaţie pentru alcoolul etilic de fermentaţie.
În ultimul motiv de recurs, s-a susţinut că înscrisurile depuse la dosar au fost greşit apreciate sau chiar nu au fost avute în vedere la pronunţarea soluţiei, pentru că, în realitate, afirmaţiile privind neîncasarea contravalorii facturilor de către SC L.C. SRL, aparţin unor salariaţi ai acestei societăţi, şi nu reprezentanţilor organelor de control.
A mai arătat că instanţa de fond nu a luat în considerare, ca probă concludentă cauzei, achitarea prin virament bancar, a facturilor pentru contravaloarea alcoolului livrat de cei doi furnizori şi faptul că plăţile efectuate nu au fost refuzate de bancă sau de beneficiari, ceea ce dovedeşte că şi-a îndeplinit obligaţia de a plăti accizele, incluse în preţul mărfii.
Prin Decizia nr. 582 din 12 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, a respins ca nefondat, recursul formulat, reţinând următoarele.
Recurenta a exercitat nelegal dreptul de deducere a accizelor din facturile de aprovizionare de alcool etilic alimentar, întrucât potrivit art. 7 alin. (3) lit. b) din OG nr. 27/2000, exercitarea dreptului de deducere este condiţionată de existenţa documentelor justificative.
În acest sens, SC P. SRL Oradea avea obligaţia să depună o copie de pe autorizaţia de comercializare, în calitate de producător de alcool şi o copie de pe factura fiscală vizată de supraveghetorul fiscal, care să ateste provenienţa alcoolului şi în care acciza să fie evidenţiată separat.
Pentru cele şase facturi menţionate în actul de control, semnătura indescifrabilă la rubrica pentru viza supraveghetorului fiscal, nu dovedeşte îndeplinirea cerinţei legale, fără acte de identificare a persoanei şi a calităţii acesteia.
Pentru livrările de alcool de la SC G.S. SRL Călimăneşti, autorizaţia de comercializare a furnizorului era expirată.
Contractul de vânzare-cumpărare nr. 43 din 15 martie 2000, încheiat în perioada valabilităţii autorizaţiei, nu cuprinde menţiuni esenţiale, cum ar fi cele referitoare la cantităţile de alcool, preţ, termene de livrare.
Licenţa de fabricaţie seria A nr. 41017/1999, eliberată SC G.S. SRL, reprezintă numai unul din actele prealabile necesare eliberării autorizaţiei de comercializare.
În privinţa livrărilor de alcool, cu facturile din perioada 3 iulie - 7 septembrie 2000, s-a reţinut că reprezentanţii furnizorului, SC L.C. SRL, au contestat realitatea operaţiunilor comerciale şi utilizarea facturilor respective, care au făcut parte din facturierul Seria ALAAAA nr. 0054051-0054100, sustras prin furt auto, la data de 8 iunie 2000.
S-au avut în vedere la pronunţarea deciziei, şi dovezile privind plăţile efectuate în contul celor două societăţi comerciale furnizoare, pentru contravaloarea alcoolului livrat în baza facturilor inventariate în actul de control, reţinându-se că în evidenţa contabilă a societăţii nu au fost înregistrate sumele reprezentând contravaloarea facturilor prezentate de recurentă şi că societatea recurentă nu a avut contul bancar, în care au fost virate sumele.
Pentru depunerile efectuate în contul bancar al SC G.S. SRL s-a constatat că nu este menţionat obiectul plăţii, iar această societate comercială nu a mai raportat obligaţiile fiscale şi nu a mai achitat sumele datorate bugetului de stat, de la data de 25 februarie 2000, anterior emiterii celor două facturi prezentate de recurentă.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a formulat contestaţie în anulare, în temeiul art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
Motivându-şi cererea, contestatoarea a reiterat motivele de recurs formulate în dosarul cauzei. A arătat în esenţă că ambele hotărâri, atât a instanţei de fond, cât şi a instanţei de recurs, conţin erori materiale, cu privire la dreptul legal de deducere a accizelor societăţii, cât şi referitor la persoana debitoare a obligaţiei de conformitate a facturilor fiscale, care este cea a furnizorilor mărfurilor, şi nu a societăţii.
Aplicarea greşită a legii, şi în ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, este o consecinţă a erorilor materiale de aplicare, atât a exercitării dreptului de deducere a accizelor, cât şi a persoanei care poate fi subiectul sancţiunii, prin neacordarea acestui drept.
A mai precizat că nici instanţa de fond şi nici instanţa de recurs nu s-au pronunţat cu privire la unele probe şi înscrisuri pe care le-au prezentat în apărarea societăţii, respectiv comunicările primite de la Garda Financiară, care arată că cele două societăţi producătoare de alcool figurează în evidenţele Registrului Comerţului.
Totodată, a susţinut că nu a fost analizat şi reţinut, aspectul esenţial al problemei, faptul că livrările către societate au fost efectuate în perioada 3 iulie - 7 septembrie 2000, iar declararea nulităţii facturilor furate s-a făcut doar la 17 octombrie 2000.
Curtea constată că cererea formulată în cauză este neîntemeiată.
Contestaţia în anulare reglementată de art. 318 C. proc. civ., poate fi exercitată împotriva hotărârilor instanţei de recurs, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.
În sensul acestui text de lege, greşeala materială reprezintă neregularităţi evidente privind actele de procedură şi care au fost determinante pentru soluţia dată recursului.
În consecinţă, eroarea materială pe care se întemeiază exercitarea acestei căi de atac, nu se referă la problema de fond, cum ar fi situaţia de fapt şi dezlegările date pricinii.
Prin contestaţia formulată s-a susţinut că hotărârea atacată este rezultatul unei erori materiale, instanţa de recurs omiţând să cerceteze toate motivele de casare din dosarul cauzei.
Analizând Decizia atacată, se constată că instanţa de recurs a analizat fiecare motiv de recurs formulat de SC P. SRL, dar modul în care au fost apreciate probele, de această instanţă, nu pot constitui temei al unei contestaţii în anulare.
De altfel, contestatoarea, în motivarea prezentei cereri, reia motivele de casare, ale recursului declarat împotriva sentinţei nr. 9/F/CA din 28 ianuarie 2002, a Curţii de Apel Braşov.
A da posibilitatea părţilor de a se plânge aceleiaşi instanţe care a pronunţat hotărârea, de modul în care a apreciat probele, ar echivala cu o nouă cale ordinară de atac, ceea ce ar fi ilegal.
Faţă de considerentele expuse, rezultă că în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. şi contestaţia în anulare urmează a fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC P.C. SRL Sfântu Gheorghe împotriva deciziei nr. 582 din 12 februarie 2003, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1508/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1513/2005. Contencios. Anulare hotărâre... → |
|---|
