ICCJ. Decizia nr. 1625/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1625/2005
Dosar nr. 8573/2004
Şedinţa publică din 14 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, la data de 8 iulie 2004, reclamanta M.E. a solicitat în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului Bucureşti, să se dispună anularea hotărârii nr. 12378/10975 din 13 mai 2004, a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind recunoaşterea calităţii de beneficiară a prevederilor acestei legi.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că prin actele depuse la dosarul comisiei a făcut dovada că după 1940 s-a refugiat din judeţul Bălţi (Basarabia), împreună cu alte rude, astfel că în mod greşit pârâta i-a refuzat recunoaşterea calităţii de beneficiară a prevederilor Legii nr. 189/2000.
Prin sentinţa civilă nr. 2054 din 12 octombrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a admis acţiunea reclamantei M.V., a anulat hotărârea nr. 12378/10795 din 13 mai 2004, emisă de pârâta Casa de Pensii a municipiului Bucureşti, pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, pentru perioadele 6 septembrie 1940 - 15 iunie 1941 şi 15 iunie 1944 - 6 martie 1945, începând cu 1 noiembrie 2003.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut că din probele administrate în cauză, rezultă că reclamanta a făcut dovada încadrării în prevederile legale, pentru a i se putea recunoaşte calitatea de refugiată şi a i se acorda drepturile corespunzătoare. Astfel, din declaraţiile de martor existente la dosarul cauzei, rezultă că reclamanta şi familia sa au locuit în comuna Sofia, judeţul Bălţi din Basarabia, până în vara anului 1940, când s-au refugiat în România, de unde au revenit în anul următor, refugiindu-se pentru a doua oară, în martie 1944.
În consecinţă, a reţinut că în cauză, reclamanta îndeplineşte condiţiile prevăzute de OG nr. 105/1999, aşa cum a fost aprobată şi modificată de Legea nr. 189/2000.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, Casa de Pensii a municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta a susţinut că potrivit dispoziţiilor cuprinse în Normele aprobate prin HG nr. 127/2002 şi în adresa C.N.P.A.S. nr. 1026, în lipsa documentelor oficiale, dovada persecuţiei din motive etnice se poate face prin declaraţii cu martori, autentificate prin notariat, în care să se menţioneze începutul şi sfârşitul perioadei de refugiu.
Or, prin înscrisurile depuse la dosarul comisiei, reclamanta nu a dovedit prezenţa ei pe teritoriul Basarabiei, anterior anului 1940.
În declaraţiile martorilor D.L. şi G.E. se face referire, în mod generic, la anul 1940, neputând fi luate în considerare, întrucât nu sunt specificate împrejurările în care au cunoscut familia petentei.
Pentru valorificarea dovezilor ulterioare, era necesar ca reclamanta să prezinte o nouă cerere, comisiei de specialitate, care să stabilească perioada acordării acestor drepturi.
Examinându-se sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Conform art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanţei, persoana, cetăţean român, care, în perioada regimurilor instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii pe motive etnice, printre situaţiile prevăzute de lege fiind şi aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)].
Potrivit dispoziţiilor art. 61 din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Conform declaraţiilor date de D.L. şi G.E., reclamanta şi ceilalţi membri ai familiei sale au locuit în comuna Sofia, judeţul Bălţi, unde aveau proprietăţi. În vara anului 1940 când Basarabia a fost cedată U.R.S.S., M.I., împreună cu fiicele V.A. şi R.E. s-au refugiat în România; în vara anului 1941 au revenit în comuna Sofia, refăcându-şi gospodăria, iar în luna martie 1944 s-au refugiat din nou şi nu s-au mai întors în Basarabia.
Aceste probe au fost completate cu o altă declaraţie a două martore, B.E.S. şi B.A.S., cu domiciliul în localitatea Bălţi, care au arătat că M.I., împreună cu familia au deţinut în satul Sofia, un conac şi 3 ha de teren arabil, livadă de pomi fructiferi şi alte bunuri mobile care au rămas pe teritoriul satului.
Aşadar, nu pot fi reţinute apărările recurentei, în sensul că reclamanta nu a făcut dovada refugiului pe motive etnice, precum şi a perioadei în care a avut loc refugiul.
Pentru aceste considerente şi cum în cauză nu există nici motive de casare de ordine publică, se va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2054 din 12 octombrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1617/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1629/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
