ICCJ. Decizia nr. 1750/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1750/2005
Dosar nr. 4704/2004
Şedinţa publică din 17 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa atacată cu recurs, sentinţa civilă nr. 29, pronunţată la data de 14 ianuarie 2004, în dosarul nr. 3839/2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată de reclamantul J.L. şi a anulat hotărârea nr. 9329/7402/2003, adoptată de Comisia de specialitate din cadrul Casei de Pensii a municipiului Bucureşti, care a fost obligată să emită o nouă hotărâre prin care să constate că reclamantul este beneficiar al Legii nr. 189/2000.
Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut că autoritatea competentă a respins cererea reclamantului, de a i se acorda drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, actul administrativ atacat fiind nelegal şi netemeinic, din probele administrate rezultând că reclamantul şi familia părinţilor săi au fost deportaţi în regiunea Kzii - Orda, pe motive etnice, iar tatăl său a şi fost executat în anul 1942, în oraşul Sverdlavsk.
Împotriva acestei soluţii a formulat recurs, Casa de Pensii a municipiului Bucureşti, susţinând că instanţa a dat o sentinţă casabilă, potrivit art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., actul administrativ atacat fiind legal şi temeinic, reclamantul nedepunând, o dată cu cererea de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, actele necesare dovedirii persecuţiilor care au fost exercitate din motive etnice, asupra sa, de către autorităţile din România.
Recursul este nefondat.
Din actele emise de autorităţile din Republica Moldova, rezultă în mod neechivoc, că familia reclamantului, între care şi acesta, a fost deportată din localitatea Rădeni, judeţul Orhei, în regiunea Kzîl - Orda, în baza hotărârii din 12 iunie 1941, a organelor securităţii din fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, înfiinţată după cedarea Basarabiei, de către România.
Mai rezultă că tatăl reclamantului a fost arestat şi, la data de 21 martie 1942, a fost executat prin împuşcare, de către autorităţile sovietice, familia acestuia rămânând în evidenţele regiunii Kzîl - Orda, până la data de 1 august 1956.
Potrivit prevederilor art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, privind acordarea unor drepturi, persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, beneficiază de drepturile prevăzute de această ordonanţă, cetăţeanul român care, în perioada respectivă, a avut de suferit persecuţii din motive etnice, fiind refugiat, expulzat sau strămutat în altă localitate.
Soluţionarea recursului de faţă şi aprecierea legalităţii şi temeiniciei soluţiei recurate, depind de răspunsul care se va da la întrebarea dacă Statul Român este răspunzător pentru prejudiciile suferite de cetăţenii români din teritoriile cedate în vara anului 1940, de România.
Este un fapt istoric necontestat că, în vara anului 1940, România, în conjunctura istorică a perioadei respective, a cedat teritorii care aparţineau ţării în urma Marii Uniri din anul 1918, cedarea făcându-se ca urmare a unor tratate, dictate, ultimatumuri.
Or, potrivit Constituţiei din 1938, în vigoare la data respectivă, Regatul României era declarat stat naţional, unitar şi indivizibil, al cărui teritoriu era inalienabil, cetăţenii români bucurându-se de drepturile constituţionale care aveau drept cordon dreptul la protecţia statului, chiar dacă acesta nu era formulat în terminis.
Procedând în modul arătat, Statul Român a încălcat prevederile constituţionale, cedând teritoriile respective şi abandonându-şi proprii cetăţeni, fără luptă, ceea ce reprezintă temeiul răspunderii sale pentru prejudiciile suferite de unii dintre cetăţenii români.
Astfel, acordarea unor drepturi compensatorii prin diferite acte normative, între care şi OG nr. 105/1999, reprezintă o modalitate de reparare a unora dintre prejudiciile respective.
Deci, având în vedere aceste considerente, care completează motivarea soluţiei atacate, în mod judicios a stabilit instanţa de fond că intimatul-reclamant este îndreptăţit să primească drepturile prevăzute de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, iar Statul Român este obligat, prin autoritatea competentă, să i le acorde, recursul fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 29 din 14 ianuarie 2004, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1749/2005. Contencios. Anulare parţială H.G.... | ICCJ. Decizia nr. 1753/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
