ICCJ. Decizia nr. 1759/2005. Contencios. La declinare de competenţă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1759/2005
Dosar nr. 7255/2004
Şedinţa publică din 17 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1351 din 26 mai 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de Ministerul Finanţelor Publice şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de D.G. şi I.E., în favoarea Tribunalului Giurgiu.
În motivare, instanţa a reţinut că potrivit art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998, hotărârile comisiei centrale care funcţionează în cadrul Ministerului Finanţelor Publice, pot fi atacate la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul, astfel încât cererea reclamanţilor D.G. şi I.E., domiciliaţi în comuna Ghimpaţi, judeţul Giurgiu, intră în competenţa de rezolvare a Tribunalului Giurgiu.
Împotriva sentinţei, reclamanţii au declarat recurs, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, conform art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În acest sens, prin motivele depuse la dosar, se susţine că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, reţinând fără temei că obiectul contestaţiei îl constituie o hotărâre a Comisiei centrale de aplicare a Legii nr. 9/1998, în loc de refuzul nejustificat al acestei autorităţi de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege şi, în consecinţă, a aplicat eronat dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 29/1990.
Recursul este întemeiat.
Într-adevăr, reclamanţii-recurenţi au chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice, pentru refuzul nejustificat de a valida hotărârea nr. 9 din 21 mai 2001 a Comisiei Judeţene Giurgiu pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, prin care le-au fost acordate compensaţii de 756.430.310 lei, pentru bunurile abandonate statului bulgar.
Demersul în justiţie a fost determinat de faptul că Ministerul Finanţelor Publice, prin comisia de specialitate nu a validat/invalidat hotărârea comisiei judeţene, timp de aproape 3 ani, deşi prin art. 7 din Legea nr. 9/1998, avea această obligaţie, în cel mult 60 de zile.
La acţiune a fost anexat răspunsul transmis reclamanţilor, de Comisia centrală pentru aplicarea actului normativ menţionat, în care se recunoaşte primirea dosarului, pentru examinare şi că nu este încă soluţionat.
În aceste condiţii, instanţa de fond a considerat greşit că reclamanţii au contestat hotărârea comisiei centrale, care, după cum deja s-a arătat, nici nu a fost dată, obiectul acţiunii, vădit neîndoielnic, fiind refuzul nejustificat al acestei autorităţi de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege.
Or, potrivit art. 1 din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, în vigoare la data sesizării instanţei, orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege sau la un interes legitim, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Prin urmare, în sensul definit prin lege, noţiunea de „act administrativ" cuprinde şi refuzul nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege, precum şi tăcerea autorităţii.
În cazul de faţă, actul administrativ cu privire la care reclamanţii-recurenţi au invocat vătămarea, priveşte Comisia Centrală pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, ce funcţionează în cadrul Ministerului Finanţelor Publice.
Potrivit art. 3 pct. 1 C. proc. civ., curţile de apel judecă „în primă instanţă procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale".
Cum actul administrativ atacat de reclamanţii-recurenţi priveşte o structură centrală, conform textului precitat, competenţa de soluţionare a litigiului în primă instanţă revine curţii de apel, iar nu tribunalului, cum greşit s-a hotărât prin sentinţa recurată.
În consecinţă, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi, ca atare, se impune casarea acesteia, prin admiterea recursului şi trimiterea cauzei, la Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru continuarea judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.G. şi I.E., împotriva sentinţei civile nr. 1351 din 26 mai 2004, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, aceleiaşi instanţe, pentru continuarea judecăţii.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1758/2005. Contencios. Anulare certificat de... | ICCJ. Decizia nr. 1774/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
