ICCJ. Decizia nr. 1806/2005. Contencios. Anulare parţială Hotărâre Guvern nr. 963 / 2002. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1806/2005
Dosar nr. 8144/2004
Şedinţa publică din 21 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 28 august 2003 şi înregistrată sub nr. 1934/A/2003, la Curtea de Apel Craiova, reclamanta C. Vânju Mare a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local Livezile, judeţul Mehedinţi şi Guvernul României, solicitând ca în contradictoriu cu aceştia, să se dispună anularea în parte a HG nr. 963/2003 bis, şi anume, poziţiile nr. 16-1.5.2 şi 27-1.5.2. din Anexa nr. 41.
În motivarea acţiunii sale, reclamanta a susţinut că prin încălcarea dreptului său de proprietate asupra construcţiilor respective, şi anume, Magazinul Universal Livezile şi Magazin Universal Izvorul Aneştilor, pârâţii au trecut în domeniul public al comunei Livezile, aceste bunuri, proprietatea cooperativei, în conformitate cu prevederile Legii nr. 109/1996.
Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 430 din 24 iunie 2004, a respins excepţiile invocate de pârâtul Guvernul României şi de intervenientul în interesul Guvernului, Ministerul Administraţiei şi Internelor, ce se refereau la lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, lipsa dovezilor de îndeplinire a procedurii prealabile şi a tardivităţii acţiunii, iar pe fond a admis acţiunea reclamantei şi a anulat HG nr. 963/2002, poziţia nr. 16-1.5.2 şi nr. 17-1.5.2., construcţii, a respins cererea de intervenţie şi a obligat pârâtul Guvernul României, la 3.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond sesizată a constatat că reclamanta a pretins că este proprietarul construcţiilor, astfel că are calitate procesuală activă, că a efectuat demersuri administrative în prealabil introducerii acţiunii, că acesta este în termen formulată, fiind demonstrat că a construit pe un teren atribuit în folosinţă prin actul administraţiei judeţene, astfel că pârâţii, cu încălcarea art. 7 din Legea nr. 213/1998, au trecut construcţiile în domeniul public local, dar şi a prevederilor Legii nr. 109/1996, art. 160.
Cu referire la cererea de intervenţie, aceasta a fost apreciată ca o cerere de apărare făcută de pârâtul Guvernul României, Ministerul Administraţiei şi Internelor neînţelegând să timbreze.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, pârâtul Guvernul României, criticând hotărârea ca fiind pronunţată, fără a fi depus actul contestat, că nu s-a pronunţat asupra excepţiei de tardivitate sau că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Recurentul a mai criticat sentinţa, pentru că nu a observat că includerea bunurilor respective în domeniul public s-a făcut la propunerea autorităţilor locale, iar hotărârile respective nu au fost atacate, că eronat s-a reţinut efectul HG nr. 963/2002 care a atestat un regim juridic al bunurilor respective, astfel reclamanta avea la dispoziţie o acţiune ce excede contenciosului administrativ.
Analizând motivele invocate, se constată că recursul este nefondat.
Este de necontestat că reclamanta, ca persoană juridică, este titulara dreptului de proprietate asupra construcţiilor în litigiu, cooperativele fiind titularele acestui drept, opozabil erga omnes, deci inclusiv statului, asupra acestor bunuri din patrimoniul lor.
Susţinerea pârâţilor, că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra celor două construcţii, este neîntemeiată, iar instanţa de fond în mod judicios a constatat îndeplinirea procedurii prealabile – a se vedea adresa nr. 1320 din 8 decembrie 2002, dar şi calitatea procesuală activă şi introducerea în termen a acţiunii, că terenul a fost transmis în folosinţa gratuită a reclamantei pentru edificarea celor două magazine.
Este evident că prin emiterea hotărârii Guvernului criticată, prin care bunurile reclamantei sunt menţionate ca fiind proprietatea publică a statului, reprezintă o încălcare a unui drept de proprietate deja existent, ceea ce demonstrează interesul în promovarea unei acţiuni de competenţa contenciosului administrativ, respectiv Legea nr. 29/1990, în vigoare la data derulării procesului. Nu se poate susţine că reclamanta ar trebui să facă dovada dreptului de proprietate, pentru că are încălcat un drept existent, deoarece a pretinde o asemenea argumentare însemna o inversare a sarcinii probei dreptului de proprietate, iar pe de altă parte, speţa de judecat nu are ca obiect o acţiune în revendicare.
Independent de acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a reţine, cum corect a motivat şi instanţa de fond, că nici unul din modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică prevăzute de art. 7 din Legea nr. 213/1998, privitoare la regimul juridic al acestei proprietăţi, nu a fost aplicabil în cazul de faţă.
Se mai constată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că problema pusă în discuţie nu este aceea de simplă „atestare", ci este o problemă de regim juridic al bunurilor în discuţie. Or, din acest punct de vedere, unul este regimul juridic al bunurilor proprietate publică, astfel cum este definit în Constituţie şi Legea nr. 213/1998 (inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile) şi altul cel al bunurilor proprietatea cooperatistă, care, deşi este un drept de proprietate de tip asociativ, nu poate fi decât cel de drept comun, specific proprietăţii private.
Nefondată este şi critica recurentului ce se referă la existenţa hotărârilor Consiliului local şi judeţean, de inventariere a acestor bunuri în proprietatea publică, atât timp, cât este demonstrat că bunurile în litigiu au fost şi sunt proprietatea reclamantei, conform art. 160 din Legea nr. 109/1966, aceste hotărâri menţionând în mod eronat în cuprinsul lor, un bun proprietatea reclamantei, ele fiind proceduri prealabile emiterii unei hotărâri de Guvern care, preluând erorile, a schimbat regimul juridic al unei proprietăţi private, în proprietate publică. Această constatare este relevantă în cauză, în sensul că acest ultim act este nelegal în ceea ce priveşte dreptul vătămat al reclamantei.
În raport cu considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sentinţa instanţei de fond este legală, iar pe cale de consecinţă, recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 430 din 24 iunie 2004, a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1777/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1809/2005. Contencios. împotriva sentinţei... → |
|---|
