ICCJ. Decizia nr. 1840/2005. Contencios. Excepţia de nelegalitate a Decretului 1173 / 2004. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1840/2005
Dosar nr. 797/2005
Şedinţa publică din 21 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 20 decembrie 2004 a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, contestaţia la executare formulată de A.V., prin care s-a solicitat a se constata graţierea individuală necondiţionată a restului de pedeapsă rămas de executat din pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 49 din 6 noiembrie 2002, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, irevocabilă prin Decizia nr. 311 din 8 octombrie 2003, pronunţată de Completul de 9 judecători ai acestei instanţe, în temeiul Decretului nr. 1164/2004 (M. Of. nr. 1207/16.12.2004), precum şi încetarea mandatului de executare a pedepsei nr. 243 din 13 octombrie 2003, emis de Tribunalul Bucureşti (în dosarul nr. 5276/2001, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), la data de 16 decembrie 2004, ca urmare a graţierii individuale.
Totodată, A.V. a solicitat să se dispună punerea sa în libertate de îndată, nefiind arestat în altă cauză.
Prin încheierea din 25 februarie 2005, pronunţată în dosarul nr. 7036/2004, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a invocat din oficiu excepţia de nelegalitate a Decretului nr. 117/2004 şi în baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a suspendat judecarea contestaţiei la executare. Totodată, a sesizat Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, pentru examinarea legalităţii Decretului nr. 1173/2004.
Opinia instanţei penale, menţionată în încheierea din 25 februarie 2005, a fost formulată în sensul că excepţia de nelegalitate a Decretului nr. 1173/2004, prin care s-a revocat graţierea individuală acordată prin Decretul nr. 1164/2004, este întemeiată.
În esenţă, instanţa penală a reţinut că Decretul nr. 1164/2004 şi Decretul nr. 1173/2004 sunt acte administrative individuale emise de Preşedintele României, fiind supuse principiilor ce guvernează această categorie de acte. În cauză, s-a apreciat că, întrucât în baza decretului de graţiere individuală, A.V. a fost eliberat din penitenciar, acest act administrativ nu mai putea fi revocat, fiind o excepţie de la principiul revocabilităţii actelor administrative.
Constatând, totodată, că de actul administrativ depinde soluţionarea pe fond a contestaţiei la executare, instanţa penală a procedat în sensul mai sus arătat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la termenul din 3 martie 2005, a ridicat, la rândul ei, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, punând în discuţia părţilor, un fine de neprimire a cererilor, având drept obiect cenzurarea decretului prin care Preşedintele României a dispus revocarea graţierii individuale.
Prin sentinţa civilă nr. 399 din 7 martie 2005, aceeaşi instanţă a respins ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate a Decretului nr. 1173/2004, invocată din oficiu, în baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în dosarul nr. 7036/2004, al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, privind pe A.V.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat, instanţa de fond a reţinut că decretele de graţiere şi de revocare a graţierii individuale sunt emise de Preşedintele României, fiind o atribuţie exclusivă a acestuia, că acest decret de graţiere este un act administrativ revocabil, cu natură juridică complexă, deci un act administrativ atipic ce nu este supus controlului instanţei de contencios administrativ.
Instanţa de fond a mai reţinut că aceste acte sunt exceptate de la controlul instanţei de contencios administrativ, întrucât, pe de o parte, dreptul de acordare a graţierii individuale fiind de natură constituţională, este un atribut al Preşedintelui, nu poate fi transmis altei autorităţi, întrucât s-ar aduce atingere principiului separaţiei puterilor în stat.
Pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut că recunoaşterea unei astfel de posibilităţi, de a fi contestat în contencios administrativ, ar atrage decăderea instituţiei graţierii individuale, deoarece s-ar impune teza potrivit căreia în final autoritatea judecătorească poate exercita un control asupra legalităţii decretului de revocare a graţierii şi că persoanele care nu au beneficiat de graţiere individuală, pot solicita pe această cale să se constate refuzul nejustificat al Preşedintelui, de a-i acorda graţierea şi corelativ obligarea acestuia de a o face.
Totodată, instanţa de fond a reţinut şi că nu există un drept subiectiv al persoanei la graţiere sau interes legitim, ca situaţie premisă esenţială a promovării unei acţiuni în contencios administrativ, pentru controlul legalităţii.
În ce priveşte strict Decretul nr. 1173/2004, de revocare a graţierii individuale, curtea de apel a apreciat că acesta nu poate forma obiectul excepţiei de nelegalitate, nefiind un act a cărui legalitate poate forma obiectul unei acţiuni în contencios administrativ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, A.V., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că instanţa de fond, în mod greşit, nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 52 din Constituţia României, referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică şi nici pe cele ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Considerentele instanţei de fond, potrivit cărora decretele privind graţierea (de acordare şi de revocare) nu sunt supuse controlului instanţei de contencios administrativ, în opinia recurentului, sunt contrare, nu numai dispoziţiilor constituţionale şi celor ale Legii nr. 554/2004, privind drepturile persoanei vătămate de o autoritate publică, dar şi prevederilor art. 21 din Constituţia României, privind accesul liber la justiţie, corolar al dreptului la un proces echitabil, în înţelesul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Recurentul mai susţine şi faptul că, deşi este o persoană vătămată într-un drept al său (dreptul fundamental la libertate), prin actul unei autorităţi publice, şi decretul prezidenţial întruneşte trăsăturile definitorii ale actului administrativ, în înţelesul art. 2 lit. c) din lege, totuşi, instanţa de fond, în mod greşit a reţinut că acest act nu este cenzurabil pe calea contenciosului administrativ, iar refuzul acesteia de a se pronunţa asupra legalităţii actului, echivalează cu o denegare de dreptate.
În plus, arată recurentul, datorită raţionamentului instanţelor (penală şi de contencios administrativ) se află într-un cerc vicios, fără a se prefigura soluţii eficiente pentru cauza sa.
Examinându-se sentinţa atacată, în raport cu toate criticile formulate, precum şi cu dispoziţiile constituţionale şi legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., se constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin articolul unic al Decretului nr. 1173/2004 (M. Of. nr. 1219/17.12.2004), s-a abrogat Decretul nr. 1164/2003, privind acordarea unor graţieri individuale şi s-a revocat graţierea individuală prevăzută în cuprinsul acestui decret.
Este cunoscut că, deşi excepţia de nelegalitate a actului administrativ este o noţiune tradiţională a dreptului administrativ românesc, totuşi aceasta este reglementată în mod expres abia prin art. 4 din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ.
Din întreaga economie a textului rezultă că excepţia de nelegalitate poate fi ridicată doar cu privire la actele care pot forma obiectul unei acţiuni în anulare în faţa instanţelor de contencios administrativ.
În plus, chiar în prezenţa actelor administrative, interdicţiile constituţionale prevăzute de art. 126 alin. (6) teza I, vizează atât acţiunile directe, cât şi excepţiile de nelegalitate, iar a accepta teza contrară constituie o soluţie neconstituţională.
Aşadar, problema esenţială a fi soluţionată de instanţa de contencios administrativ, este aceea dacă poate soluţiona excepţia de nelegalitate invocată, în raport cu natura juridică a actului supus controlului ei şi regimul juridic aplicabil acestuia, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
Cu privire la fundamentul reglementării, reţinem că în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 546/2002, privind graţierea şi procedura acordării graţierii, (M. Of. nr. 755/16.10.2002), graţierea este măsura de clemenţă ce constă în înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei aplicate de instanţă ori în comutarea acesteia uneia mai uşoară, iar cu cele ale art. 2, graţierea poate fi acordată individual, prin decret al Preşedintelui României, potrivit art. 94 lit. d) din Constituţia României, sau colectiv, de către Parlament, prin lege organică.
Constituţia României, republicată, statuează prin art. 94 lit. d), că Preşedintele României acordă graţierea individuală, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 100 alin. (2) al aşezământului constituţional, decretul emis în această materie se contrasemnează de primul ministru.
Este de observat, că în baza dispoziţiilor art. 80 din Constituţie, Preşedintele României apare în mai multe ipostaze: de şef al statului, de şef al executivului alături de Guvern, de garant al Constituţiei şi de mediator, prerogativele privind graţierea individuală fiind un atribut ce nu poate fi plasat decât la zona de confluenţă a acestora.
Prin urmare, dreptul la graţiere individuală este o prerogativă constituţională a Preşedintelui României, exercitată printr-un act juridic care produce efecte asupra raportului penal, graţierea individuală fiind o instituţie de drept complexă, aparţinând mai multor ramuri de drept.
În acest context, este necontestat că stabilirea naturii juridice a decretului de graţiere individuală, a celui de revocare a graţierii individuale, precum şi a regimului juridic aplicabil acestora, nu este un demers facil.
Exercitarea prerogativei graţierii individuale nu poate fi realizată decât cu respectarea rolului constituţional al Preşedintelui, a cărui calitate este legitimată prin sufragiul universal ce constituie o garanţie supremă a îndeplinirii atribuţiilor sale în acord cu voinţa generală.
Caracterul de excepţie a acestei atribuţii este dat şi de faptul că de esenţa instituţiei graţierii individuale este natura sa umanitară, fiind un act de clemenţă, şeful statului acţionând în baza principiului competenţei sale, cu drept de apreciere potrivit căruia titularul dreptului de graţiere are libertatea deplină de a evalua temeiurile graţierii.
Desigur, demersul deliberativ trebuie să aibă în vedere nu doar o dimensiune strict afectivă, ci şi dimensiunea ce ţine de valorile umanismului, de temeiurile sociale şi de consideraţii de politică penală.
Preşedintele României, acordând graţierea individuală, reprezintă statul în raportul penal şi decide în numele acestuia, la renunţarea la un drept al său, dar în condiţiile în care are în acelaşi timp şi misiunea de a veghea la aplicarea Constituţiei României.
Mai mult, puterea discreţionară a celui ce acordă graţierea individuală, chiar dacă este o prerogativă constituţională, în regimurile semi-prezidenţiale, semi-prezidenţiale atenuate sau parlamentare cuprinzând elemente de semi-prezidenţialism, caracterizate printr-un bicefalism executiv - preşedintele republicii, ca şef al statului şi primul-ministru, ca şef Guvernului, aceasta este gardată de instituţia contrasemnării actului privind graţierea individuală.
În acord cu această soluţie, prin Constituţia României s-a statuat instituţia contrasemnării de către Primul ministru, al actului de graţiere individuală.
Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că decretele privind graţierea individuală sunt acte juridice unilaterale de drept public prin care se manifestă două voinţe, dar care produc acelaşi efect şi independent de faptul că acestea sunt numite acte administrative complexe sau acte administrative atipice, cu certitudine aceste acte juridice, nu pot fi asimilate unei alte categorii de acte administrative, fiind rezultatul unor raporturi de natură constituţională, pe de o parte, între cei doi şefi ai executivului, pe de altă parte, cu Parlamentul.
Raţiunea obligaţiei de a se contrasemna aceste decrete de către Primul ministru, constă tocmai în exercitarea unui control parlamentar indirect, ce ţine de principiul democraţiei constituţionale, instituit prin art. 1 alin. (4) din Constituţia României, republicată.
Preşedintele României, în emiterea actelor ce ţin de graţierea individuală (acordare sau revocare), are o putere de apreciere extrem de largă, acesta având posibilitatea de a solicita, doar „atunci când socoteşte necesar", avize consultative, (iar nu conforme), de la Ministerul Justiţiei sau informaţii de la diverse autorităţi [art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 546/2002], condamnatul neavând un drept subiectiv de a fi graţiat sau de a nu fi graţiat şi nici chiar un interes legitim, în sensul art. 52 din Constituţie, ci doar unul faptic, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond. Corelativ, acesta din urmă are chiar libertatea de a refuza graţierea individuală, când cererea nu a fost făcută de el, cu excepţia prevăzută de lege (art. 11 din Legea nr. 546/2002).
Şi în aceste condiţii, prin instituţia contrasemnării, astfel cum s-a arătat, Parlamentul exercită un control indirect prin mijlocirea Primului-ministru, care răspunde în faţa legislativului.
În consecinţă, în ipoteza în care decretele de graţiere sunt considerate acte administrative (complexe sau atipice), acestea nu sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, fiind aplicabile dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Constituţia României şi a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.
De altfel, nu este de neglijat că din perspectiva dreptului comparat, soluţiile ţărilor europene sunt majoritare, în sensul exceptării actelor privind graţierea individuală, de la controlul judiciar. Argumentele în susţinerea acestor soluţii sunt numeroase, parte dintre acestea fiind reţinute corect şi de instanţa de fond.
În plus, reţinem, însă, şi pe cele potrivit cărora recunoaşterea tezei contrare ar atrage decăderea şi apoi, disoluţia instituţiei graţierii individuale.
Aceasta, cu atât mai mult, cu cât, în general, graţierea individuală are caracter excepţional şi o rezonanţă diminuată, motiv pentru care şi reglementarea ce o vizează este destul de restrânsă.
Faptul că în anumite perioade un decret de graţiere individuală (sau o revocare a graţierii) are mai multă rezonanţă socială nu poate schimba regimul juridic aplicabil acestuia.
Împrejurarea invocată în cauză, că celelalte posibilităţi constituţionale, de verificare de către Parlament, a decretelor, nu sunt eficiente datorită succesiunii la putere, sunt chestiuni care exced cadrului litigiului.
Cu privire la motivul de recurs potrivit căruia instanţa de fond, prin soluţia adoptată, a încălcat dispoziţiile art. 21 şi 52 din Constituţia României, precum şi cele ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, reţinem după cum urmează.
Într-adevăr, conform dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Constituţia României, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei, dar potrivit prevederilor alin. (2) al aceluiaşi articol, condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.
Legea organică, respectiv Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prin dispoziţiile art. 5, prevede care sunt actele nesupuse controlului instanţei de contencios administrativ şi limitele acestuia, preluând la alin. (1) lit. a), şi excepţia prevăzută de art. 126 alin. (6) din Constituţia României, respectiv actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul.
Este, de asemenea, adevărat, pe de o parte, că, potrivit dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României, orice persoană se poate adresa justiţiei, pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime, ceea ce nu este, însă, similar cu exercitarea acestui drept obligatoriu pe calea contenciosului administrativ. Pe de altă parte, identificarea, însă, a altor remedii posibile, excede cadrul sesizării instanţei de contencios administrativ.
Totodată, este cunoscut că în conformitate cu prevederile art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
De asemenea, Curtea are în vedere şi dispoziţiile art. 5, 6 şi 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dar şi faptul că instanţa naţională la care se referă art. 13, ar trebui să aibă puterea de a pronunţa o decizie obligatorie care să fie făcută publică. Acest din urmă text din Convenţie, chiar dacă este autonom, nu are o existenţă independentă, fiind în strânsă corelaţie cu celelalte dispoziţii ale acesteia.
În plus, caracterul efectiv al unui remediu, în înţelesul art. 13 din Convenţie, nu depinde de certitudinea obţinerii unei decizii favorabile de către reclamant.
În cauză, astfel cum s-a arătat, pe lângă lipsa competenţei instanţei de contencios administrativ, de a identifica remedii în alte ramuri de drept sau la nivelul altor autorităţi, se reţine şi faptul că hotărârea instanţei penale depusă la dosar, pe de o parte, nu are caracter irevocabil, iar, pe de altă parte, nu este de natură a schimba modul de abordare a excepţiei de nelegalitate ce constituie obiectul pricinii, chiar dacă partea şi-a exprimat îndoiala privitoare la şansele de izbândă într-o altă cale de atac.
Prin urmare, având în vedere toate considerentele arătate în cele ce preced şi constatând că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, iar criticile formulate acesteia sunt nefondate, se va respinge recursul declarat în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., raportat la cele ale art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.V. împotriva sentinţei civile nr. 399 din 7 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 182/2005. Contencios. Anulare adresă şi... | ICCJ. Decizia nr. 1845/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
