ICCJ. Decizia nr. 2037/2005. Contencios. Anulare ordin MAPDR. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2037/2005
Dosar nr. 8123/2004
Şedinţa publică din 29 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 2 iunie 2004, reclamantul F.A. a chemat în judecată Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, solicitând obligarea acestuia să-i asigure condiţiile necesare reluării activităţii şi obligarea sa la plata sumei de 250.000 Euro, reprezentând daune morale.
În motivarea acţiunii, reclamantul arată că deţine funcţia de director executiv al Direcţiei pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală a judeţului Arad şi că în perioada 6 iunie 2003 - 30 noiembrie 2003, raportul său de serviciu a fost suspendat, în conformitate cu prevederile art. 81 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 188/1999, aflându-se în concediu, pentru incapacitate temporară de muncă.
Reclamantul susţine că la data de 12 ianuarie 2004 a informat în scris, pârâtul, cu privire la încetarea motivului de suspendare a raportului său de serviciu, solicitând să-i asigure condiţiile necesare reluării activităţii în funcţia de conducere deţinută. Întrucât pârâtul nu i-a răspuns, la data de 26 mai 2004 a revenit în scris la solicitarea sa, pârâtul refuzând să-i permită reluarea activităţii în funcţia de conducere deţinută.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 394 din 21 septembrie 2004, a respins acţiunea, reţinând că prin Ordinul nr. 245 din 15 iulie 2003, reclamantul fusese eliberat din funcţia de director general al D.G.A.I.A., Arad şi numit într-o funcţie de execuţie, astfel că după încetarea suspendării nu mai putea să-şi reia funcţia de conducere şi că este lipsită de orice relevanţă, împrejurarea că acest ordin a fost anulat de instanţa de judecată.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs, reclamantul F.A., susţinând în esenţă că, în mod greşit instanţa de fond a constatat că în momentul în care a notificat pârâtului că au încetat motivele care au determinat suspendarea de drept a raportului său de serviciu, nu mai deţinea funcţia de conducere.
De asemenea, încălcând dispoziţiile legii, instanţa a apreciat, ca fiind lipsită de orice relevanţă, împrejurarea că Ordinul nr. 245/2003 a fost anulat.
Recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Hotărârea instanţei de fond este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
În perioada 6 iunie 2003 - 30 noiembrie 2003, raportul de serviciu al recurentului-reclamant a fost suspendat de drept, în conformitate cu prevederile art. 81 lit. h) din Legea nr. 188/1999, republicată, fiind în concediu pentru incapacitate temporară de muncă.
Cu toate că prevederile art. 35 din Legea nr. 188/1999 interzic încetarea sau modificarea raportului de serviciu în perioada concediului de boală, prin Ordinul nr. 245 din 15 iulie 2003, intimatul-pârât l-a eliberat pe recurentul-reclamant din funcţia de director general, raportul său de serviciu de funcţionar public de conducere încetând prin încălcarea prevederilor legale.
Prin sentinţa civilă nr. 439 din 2 decembrie 2003, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a anulat Ordinul nr. 245/2003, obligând pârâtul să-l reintegreze pe reclamantul F.A., în funcţia deţinută la data emiterii ordinului.
Această hotărâre este definitivă şi executorie de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 289 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, coroborate cu prevederile art. 93 din Legea nr. 188/1999, potrivit cărora dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun, civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.
Dispoziţiile art. 278 C. proc. civ., prevăd că hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept, când au ca obiect: pct. 1, plata salariilor sau altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă, iar art. 371 prevede că obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu, se aduce la îndeplinire de bună voie.
Nesocotind aceste prevederi legale, instanţa de fond a constatat că este lipsită de orice relevanţă, împrejurarea că Ordinul nr. 245/2003 a fost anulat de instanţă. Sentinţa civilă nr. 439/2003 prin care a fost anulat acel act administrativ, deşi definitivă, nu este executorie, după cum prevăd dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 29/1990.
Fără vreun temei legal, instanţa de fond a apreciat că în momentul în care recurentul-reclamant i-a notificat pârâtului, că au încetat motivele de suspendare de drept a raportului său de serviciu, nu mai deţinea funcţia de conducere. Întrucât Ordinul nr. 245/2003 a fost anulat de instanţa de fond, prin anulare a rămas în vigoare actul administrativ de numire în funcţia de conducere.
Întrucât prin sentinţa civilă nr. 439 din 2 decembrie 2003 a fost anulat ordinul atacat şi a fost obligat pârâtul să-l reîncadreze pe reclamant în funcţia de director executiv la Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală a judeţului Arad, recurentul-reclamant urmează să pună în executare această hotărâre, capătul său de cerere privind obligarea pârâtului de a-i asigura condiţiile necesare reluării activităţii, neputând fi admis.
Cu privire la solicitarea recurentului-reclamant, de a fi obligat pârâtul la plata sumei de 250.000 Euro, cu titlu de daune morale, se constată următoarele:
Potrivit art. 998 C. civ.: „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara".
Regulile de bază ce guvernează răspunderea civilă sunt: principiul reparării integrale a prejudiciului şi principiul reparării în natură a prejudiciului.
Repararea integrală a prejudiciului presupune înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit şi culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul repunerii în situaţia anterioară a victimei (restitutio in integrum).
Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, în cazul admiterii cererii în anulare a actului administrativ sau de recunoaştere a dreptului încălcat, instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale.
În literatura de specialitate, daunele morale sunt apreciate ca reprezentând o atingere adusă existenţei fizice a persoanei, integrităţii corporale şi sănătăţii, cinstei, demnităţii şi onoarei, prestigiului profesional, ş.a.m.d.
Potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ., sarcina probei în cererea privind acordarea daunelor morale revin reclamantului (actori incubit onus probandi). Potrivit regulilor din dreptul comun, reclamantul trebuie să facă dovada existenţei prejudiciului moral încercat a caracterului ilicit al faptei pârâtului, săvârşită de acesta cu vinovăţie şi a raportului de cauzalitate dintre prejudiciul respectiv şi fapta pârâtului.
În cazul în speţă, prin comportamentul său abuziv şi ilegal, intimatul-pârât i-a vătămat grav recurentului-reclamant un drept fundamental – dreptul la muncă, cauzându-i şi prejudicii de ordin moral, prin afectarea onoarei, prestigiului şi a demnităţii ocrotite de lege.
Atitudinea pârâtului i-a afectat grav recurentului-reclamant, şi sănătatea, motiv care a determinat suspendarea de drept a raportului său de serviciu, înrăutăţindu-i afecţiunile cardiovasculare de care suferă.
Cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa va avea în vedere ca acesta să aibă efecte compensatorii, neputând să constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor şi nici venituri nejustificate pentru victimele acestora.
Spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probator, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecinţele suferite de partea vătămată, va aprecia o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.
Având în vedere cele mai sus expuse, instanţa va admite cel de-al doilea capăt de cerere şi va dispune obligarea pârâtului la echivalentul în lei a sumei de 50.000 Euro şi la cheltuieli de judecată, conform art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de F.A. împotriva sentinţei civile nr. 394 din 21 septembrie 2004, a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Modifică sentinţa atacată şi în fond, admite în parte acţiunea formulată de reclamantul F.A.
Obligă pârâtul să plătească reclamantului, cu titlu de daune morale, echivalentul în lei a 50.000 euro şi 3.800.000 lei, cheltuieli de judecată.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2035/2005. Contencios. împotriva deciziei... | ICCJ. Decizia nr. 2043/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
