ICCJ. Decizia nr. 2062/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ la data de 20 noiembrie 2003, reclamanta N.V. a solicitat, în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului București, să se dispună anularea hotărârii nr. 8049/247 din 19 septembrie 2003 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiară a prevederilor acestei legi.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că la data de 12 octombrie 2001 a solicitat pârâtei să îi stabilească calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000 și, întrucât nu a primit nici un răspuns, a formulat o nouă cerere la data de 16 octombrie 2002. Cea de a doua cerere a fost soluționată prin hotărârea nr. 4128 din 3 aprilie 2003, prin care i s-a stabilit calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, începând cu data de 1 noiembrie 2002, deși drepturile respective i se cuveneau începând cu luna noiembrie 2001. Prima cerere adresată pârâtei a fost respinsă prin hotărârea nr. 8049/247 din 19 septembrie 2003.
Prin sentința civilă nr. 262 din 10 februarie 2004, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ, a admis acțiunea reclamantei N.V., a anulat hotărârea nr. 8049/247 din 19 septembrie 2003, emisă de pârâta Casa de Pensii a municipiului București, pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, pentru perioada 15 septembrie 1940 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 noiembrie 2001.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză rezultă că reclamanta a făcut dovada încadrării în prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000. Din materialul probator administrat reiese că familia reclamantei a făcut obiectul schimbului de populație realizat în urma Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova, la 7 septembrie 1940.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în esență, se susține că instanța de fond a pronunțat o hotărâre greșită, deoarece a acordat drepturile începând cu data de întâi a lunii următoare introducerii primei cereri, deși aceste drepturi i-au fost acordate cu prilejul celei de a doua cereri.
Examinându-se sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate între 6 septembrie 1940 și 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)].
Prin Normele pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, s-a precizat că dovada încadrării în situațiile prevăzute prin ordonanța menționată se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa acestora, prin declarații cu martori.
Totodată, prin art. 61din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost introdus prin Legea nr. 319/2002, se prevede că dovada se poate face prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Art. 5 din Legea nr. 189/2000 prevede că drepturile stabilite în temeiul acestei legi se acordă cu începere de la data de întâi a lunii următoare depunerii cererii.
Dreptul reclamantei de a ataca cu contestație în fața curții de apel, hotărârea comisiei de specialitate a Casei de Pensii, este prevăzut de art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000.
Soluționarea contestației privește hotărârea atacată în integralitatea ei, inclusiv referitor la data cu care se acordă drepturile, potrivit art. 5 din legea menționată.
în cauză, este evident faptul că instanța de fond, pe baza declarațiilor cu martori și înscrisurilor depuse la dosar, a soluționat temeinic și legal acțiunea, acordând reclamantei, drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, începând cu data de 1 noiembrie 2001.
Având în vedere că cererea soluționată de instanța de fond a fost introdusă la data de 12 octombrie 2001, soluția acordării drepturilor începând cu data de 1 noiembrie 2001, este legală.
Recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2088/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2348/2005. Contencios → |
|---|
