ICCJ. Decizia nr. 2079/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, reclamanta SC L. SRL București a chemat în judecată pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Garda Financiară, secția București, solicitând anularea deciziei nr. 278 din 22 august 2003, emisă de Ministerul Finanțelor Publice și a procesului-verbal de control nr. 302147 din 16 iulie 2003, exonerarea reclamantei de plata sumei totale de 7.092.513.068 lei, suspendarea actelor administrative atacate, până la soluționarea pe fond a prezentei cauze.
în motivarea acțiunii s-a arătat că prin actul de control al Gărzii Financiare, s-a stabilit în mod abuziv în sarcina societății, plata sumei de 7.092.513.068 lei, reprezentând impozit pe profit, majorări de întârziere, penalități de întârziere pentru T.V.A.
A precizat că în legislația financiar-fiscală internă și cu atât mai mult, în cea internațională, nu se prevede obligativitatea ca beneficiarul mărfii să verifice realitatea datelor de identificare ale furnizorului.
în lipsa unor anumite date din facturile prezentate, cum ar fi neindicarea codului fiscal sau a sediului furnizorului, nu sunt de natură să afecteze realitatea operațiunilor pe care facturile le consemnează, tranzacțiile comerciale fiind înregistrate corect în evidența contabilă. Iar din materialul probator prezentat, respectiv adresele emise de administrația financiară, rezultă că furnizorii în cauză sunt luați în evidență, ca plătitori de T.V.A.
A formulat și cererea de suspendare a executării actului administrativ, în condițiile art. 9 din Legea nr. 29/1990.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 853 din 28 aprilie 2004, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC L. SRL, ca neîntemeiată.
De asemenea, a respins cererea de suspendare, ca rămasă fără obiect.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Facturile prezentate de reclamantă, în baza cărora a înregistrat cheltuielile cu aprovizionarea, nu îndeplinesc condițiile pentru a fi documente justificative, iar cheltuielile înregistrate, astfel, în contabilitate, sunt nedeductibile.
Nu sunt completate la rubrica furnizor, cu datele privind sediul sau au înscrise doar denumirea localității. De asemenea, nu este înscris numărul de înmatriculare în Registrul Comerțului, iar la o parte din facturi nu este înscris codul fiscal al furnizorului, precum și datele privind contul și banca furnizorului.
Iar prin acceptarea unor facturi care nu au toate rubricile completate, nu se poate identifica furnizorul și nu se poate verifica realitatea și legalitatea tranzacției efectuate.
A înlăturat concluziile raportului de expertiză, considerând că este în contradicție cu probatoriul administrat, iar pentru afirmația potrivit căreia cei 14 furnizori sunt înregistrați ca plătitori de T.V.A., nu s-a anexat nici o dovadă în acest sens.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, reclamanta SC L. SRL, criticând-o ca nelegală și netemeinică, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta a susținut, în esență, că instanța de fond, în soluționarea cererii sale, a ignorat dispozițiile Legii nr. 82/1991 (art. 6), Regulamentul nr. 704/1993 (art. 119), O.G. nr. 61/2001 (art. 6) și O.U.G. nr. 17/2000 (art. 19 și 25).
Că prin art. 119 din Regulamentul nr. 704/1993, legiuitorul a avut în vedere elementele principale ale unui document justificativ, norma precizată având un caracter dispozitiv prin folosirea sintagmei "de regulă".
Că mențiunile lipsă din facturile achitate de societate sunt lipsite de relevanță, în ceea ce privește realitatea operațiunilor economice, întrucât toate mărfurile au fost recepționate și apoi se regăsesc în produsele finite care au fost comercializate.
A mai arătat că prin nici un text de lege nu este stabilită în sarcina cumpărătorului, obligația de a face investigații cu privire la disciplina financiar-contabilă a furnizorului, în acest sens pronunțându-se și instanța supremă, într-o speță asemănătoare, prin decizia nr. 345/2002.
Cu privire la susținerea că, în lipsa unor contracte scrise, este imposibil de verificat realitatea operațiunilor de transport, a precizat că legea nu prevede vreo derogare de la caracterul consensual al vânzării, în sensul că este obligatorie forma scrisă.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Organele de control au stabilit în sarcina societății reclamante, impozit suplimentar și T.V.A., plus majorări și penalități de întârziere, reținând că toți furnizorii reclamantei, în perioada decembrie 2000 - iunie 2002, nu au funcționat și nici nu funcționează la sediul declarat, că facturile nu au completate toate informațiile cerute de lege, nu au prezentat adresele de înștiințare ca plătitoare de T.V.A., societățile respective nu au depus în perioada emiterii facturilor, situațiile periodice privind impozitele și taxele datorate la bugetul statului.
într-adevăr, dispozițiile legale evocate de organul de control prevăd condițiile pe care trebuie să le îndeplinească facturile, pentru a fi considerate documente justificative, în baza cărora se apreciază deductibilitatea cheltuielilor la stabilirea impozitului pe profit și a T.V.A.
De asemenea, este real că, de regulă, documentele justificative conțin anumite elemente indicate enunțiativ de art. 119 din Regulamentul pentru aplicarea Legii contabilității nr. 82/1991, aprobat prin H.G. nr. 704/1993 și că facturile fiscale cu regim special cuprind mai multe rubrici referitoare la furnizor, cumpărător, cantitatea și valoarea expediției, precum și data acesteia.
Dar toate elementele mai sus menționate au scopul de a atesta, sub semnătura persoanelor care au întocmit, vizat și aprobat, după caz, documentele respective că operațiunea a fost efectuată.
Or, ceea ce impută organul financiar la facturile fiscale examinate, este lipsit de relevanță în ce privește realitatea operațiunilor.
Astfel, neindicarea contului bancar și a băncii furnizorului, care pot fi multiple și în continuă schimbare sau a codului fiscal ori sediul cumpărătorului nu sunt de natură să afecteze realitatea operațiunilor pe care respectivele facturi le consemnează.
Expertiza contabilă efectuată în cauză a considerat că facturile respective sunt documente justificative, reprezentantul societății reclamante neavând obligația de a cere furnizorului, acte doveditoare privind sursa de aprovizionare cu mărfuri și cu formulare tipizate.
în măsura în care toate mărfurile au fost recepționate și se regăsesc în produsele finite pe care societatea le-a comercializat, nu se poate reține constatarea instanței că nu se poate verifica realitatea tranzacției.
Potrivit art. 25 B lit. b) din O.U.G. nr. 17/2000, "contribuabilii plătitori de T.V.A. sunt obligați să solicite de la furnizori sau prestatori, facturi fiscale ori documente legal aprobate pentru toate bunurile și serviciile achiziționate și să verifice întocmirea corectă a acestora, iar pentru facturi fiscale cu o valoare mai mare a T.V.A. de 20 mil. lei, să solicite și copie de pe documentul legal care atestă calitatea de plătitor de T.V.A., a furnizorului".
Instanța de fond, în mod eronat a reținut faptul că nu s-au prezentat copii ale acestor documente, întrucât se poate observa din dosarul cauzei, că aceste copii sunt depuse.
Nici susținerea referitoare la imposibilitatea verificării realității operațiunilor de transport consemnate în facturile care au înscrisă și contravaloarea transporturilor și a manipulării mărfurilor nu se poate reține, întrucât în cauză este vorba de un contract consensual, accesoriu vânzării pentru care legea nu prevede obligatoriu forma scrisă, consemnarea acestor operațiuni în facturi fiind suficientă.
Astfel că, pentru considerentele enunțate, se constată că instanța de fond a pronunțat a hotărâre nelegală și netemeinică, recursul fiind admis, cu consecința admiterii acțiunii.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2159/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1926/2005. Contencios → |
|---|
