ICCJ. Decizia nr. 2090/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înaintată Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, înregistrată la 29 iunie 2004, la înalta Curte de Casație și Justiție, s-a formulat recurs în anulare, în conformitate cu art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992,art. II alin. (3) din O.U.G. nr. 58/2003 și art. 330 pct. 2 C. proc. civ. (în vigoare la data pronunțării hotărârilor judecătorești), împotriva sentinței civile nr. 80/CA din 1 aprilie 2003, pronunțată de Tribunalul Bihor și a deciziei nr. 129 din 1 iulie 2003, a Curții de Apel Oradea.
S-a susținut prin recursul declarat, că hotărârile judecătorești criticate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a prevederilor art. 63 alin. (6) din O.G. nr. 73/1999, privind impozitul pe venit (aplicabile cauzei) și a prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, cu modificările ulterioare.
S-a susținut că în mod greșit, instanța de fond a admis acțiunea contestatorilor M.A. și M.M., deși plățile anticipate se stabilesc de organul fiscal, unde se află sursa de venit pe fiecare categorie de venit și loc de realizare, luând ca bază de calcul, venitul anual estimat sau efectiv realizat din anul anterior.
Așa fiind, Administrația Finanțelor Publice Oradea a stabilit plățile anticipate, în anul 2001, luând ca bază de calcul, venitul realizat de M.M., în anul 2000.
Deciziile de impunere anuală pentru 2000, transmise contribuabililor în cauză, au fost returnate organului fiscal, la 20 septembrie 2001, cu precizarea destinatar "mutat de la adresă".
Actele au putut fi comunicate celor doi contribuabili, la 17 decembrie 2001.
S-a susținut că deciziile de impunere au fost corecte, luându-se ca bază de calcul venitul realizat de contestatori, în anul 2000 și că oricum, situația impozitului datorat, a fost lămurită, în sensul că a operat compensarea dintre acesta și diferența de impozit de restituit pe anul 20002. Așa fiind, se susține prin recursul în anulare, că nu se justifică acordarea daunelor morale, deoarece, dacă se admite că reclamanții nu datorează impozitul pe anul 2001, implicit rezultă că nu putea opera compensarea.
Prin întâmpinarea înregistrată la înalta Curte de Casație și Justiție, la 22 noiembrie 2004, s-a solicitat respingerea recursului în anulare, întrucât este inadmisibil, pentru că și dacă se reține că potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă, "hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a legii noi, rămân supuse căilor de atac și termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunțate", aceasta nu ar avea aplicare în cazul desființării unei căi de atac, fără a fi creată alta în loc.
Cu privire la motivul de recurs referitor la acordarea de daune morale, intimații susțin că este neîntemeiat.
Sub acest aspect, se precizează că în mod greșit se invocă o compensare cu suma pe care ar fi avut-o intimații de primit de la stat, pentru anul 2002, întrucât nu a existat nici o sumă cu titlu de impozit aferentă anului 2002 sau altui an care trebuia să le fie restituită, pentru a putea opera o eventuală compensare cu sumele pretinse lor pentru anul 2001, cu titlu de plăți anticipate.
Mai mult, s-a precizat de intimați, că după primirea deciziilor pentru plăți anticipate cu titlu de impozit pentru 2001 (11 decembrie 2001), în ziua următoare au făcut cerere pentru recalcularea impozitului, conform art. 63 alin. (6) din O.G. nr. 73/1999.
Organul administrativ (au precizat intimații) a refuzat să facă recalcularea, pe motivul lipsei "actelor justificative" care să demonstreze reducerea veniturilor cu peste 20%, cu toate că la data soluționării contestației intimaților în cauză, prin decizia Direcției Generale a Finanțelor Publice Bihor nr. 95 din 14 iunie 2002, actele erau depuse cu mult anterior actelor justificative, respectiv de la 30 ianuarie 2002.
S-a mai precizat că urmare a controlului din 5 august 2002, intimata Administrația Finanțelor Publice Oradea a emis deciziile din 22 octombrie 2002, din care rezultă că ar trebui să li se restituie suma totală de 2.578.277.200 lei.
Intimații au menționat că în realitate, nu trebuia să li se restituie nici o sumă, fiind vorba de aceeași sumă, care s-a pretins ca plăți anticipate cu titlu de impozit.
Deciziile din 22 noiembrie 2002 au o anexă privind o înștiințare de restituire cu 0 lei, precum și o înștiințare de compensare, pe care intimații o interpretează ca o revocare a deciziilor privind plățile anticipate.
Intimații au subliniat în mod expres că nu este vorba în cauză de a se compensa sumele contestate, cu sumele de restituit în 2002, întrucât în 2002 au avut din nou pierdere fiscală, conform deciziei de impunere fiscală, depusă la dosar. S-a făcut, de asemenea, mențiunea că pentru anul 2002 s-au pretins cu titlu de plăți anticipate, suma de 10.302.358.200 lei, la un venit brut de 4 (patru) lei, decizie anulată de Ministerul Finanțelor Publice.
Din actele cauzei, înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele:
Prin decizia nr. 129 din 1 iunie 2003, Curtea de Apel Oradea a respins, ca nefondate, recursurile declarate de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și Administrația Finanțelor Publice Oradea.
S-a admis ca fondat, recursul declarat de recurenții M.A. și M.M., împotriva sentinței nr. 80 din 1 aprilie 2003, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a modificat-o în parte, în sensul că s-a admis în parte, cererea petenților M.A. și M.M., privind acordarea daunelor morale și s-au obligat: Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Oradea, la plata, în solidar, a sumei de câte 500.000.000 lei, în favoarea petenților M.A. și M.M.
Cu privire la recursul declarat de M.A. și M.M., instanța a constatat că recursul declarat de petenți este întemeiat și urmează a fi admis, iar recursul declarat de intimate este neîntemeiat.
Cu privire la posibilitatea reparării prejudiciului nepatrimonial (moral), Legea nr. 29/1990 prevede că în cazul admiterii cererii de anulare a actului administrativ sau de recunoaștere a dreptului încălcat, instanța va hotărî și asupra daunelor morale și materiale cerute.
Instanța a reținut expres că: "emiterea unui act de impunere în mod neîntemeiat reprezintă o hărțuire din partea organului emitent și de supunere a persoanei în cauză la o suferință psihică (stres), ce determină un prejudiciu moral". Daunele morale la care este îndreptățită persoana, întinderea prejudiciului, a reținut curtea de apel, sunt apreciate către instanțele judecătorești, de la caz, la caz.
în cauză, fără a se circumscrie în vreun fel, elementelor de apreciere, instanța a stabilit că din suma de 2.578.227.200 lei, solicitată de M.A. și M.M., Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și Administrația Finanțelor Publice a municipiului Oradea să plătească câte 500.000.000 lei, în favoarea petenților M.A. și M.M.
Cu privire la recursul în anulare formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, se constată următoarele:
Recursul declarat este formulat în condițiile legii, respectiv conform cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și art. 330 pct. 2 C. proc. civ., texte de lege în vigoare la data când hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă, precum și potrivit art. II alin. (3) din Legea nr. 195/2004 pentru aprobarea O.U.G. nr. 58/2003.
Așa fiind, aprecierea intimaților M.A. și M.M., că recursul în anulare ar fi inadmisibil, este neîntemeiată.
Cu privire la susținerea din recursul în anulare, că în mod greșit s-au obligat organele administrative la plata daunelor morale, este de reținut următoarele:
Actele administrative în cauză au fost acte abuzive, reclamanților emițându-li-se decizii de impunere pentru plăți anticipate cu titlu de impozit pe anul 2000, pentru suma de 2.578.227.200 lei, decizii anulate corect de Tribunalul Bihor, prin sentința nr. 80 din 1 aprilie 2003, hotărâre menținută sub acest aspect de Curtea de Apel Oradea.
Decizia Curții de Apel Oradea este, însă, discutabilă sub aspectul daunelor morale.
Din întreaga economie a legii contenciosului administrativ, rezultă că instanța de contencios are competența să se pronunțe și asupra prejudiciului suferit de o persoană, printr-un act administrativ reclamat ca având caracter nelegal.
Valorificarea acestor drepturi se face, potrivit principiilor generale de drept, fie odată cu acțiunea în anulare a actului administrativ, fie separat și ulterior.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor materiale, instanța are în vedere dispozițiile art. 958 C. civ.
Cât privește stabilirea daunelor morale, instanța urmează a reține prejudiciile aduse onoarei sau demnității, pe baza unor criterii obiective rezultând din cazul concret dedus judecății, gradul de lezare a valorilor sociale, instanța trebuind să aprecieze intensitatea și gradul atingerii aduse acestora.
în cauză, instanța de fond a reținut că "organele administrative au hărțuit pe petenți, pe care i-a supus la o suferință psihică ce determină un prejudiciu moral".
Sub acest aspect, înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că hotărârea Curții de Apel Oradea este nelegală, impunându-se admiterea recursului în anulare, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Instanța va stabili pe baza probelor, care este atingerea făcută prin actele administrative contestate în cauză, persoanelor reclamante, apreciindu-se întinderea daunelor morale, în raport cu prejudiciul cauzat petenților, avându-se în vedere și persoana acestora. Sub acest aspect, "suferința psihică" menționată de instanță, trebuie apreciată în raport cu toate datele cauzei, cu capacitatea de rezistență psihică a reclamanților, avându-se în vedere pregătirea profesională și toate celelalte date ale cauzei.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2491/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2347/2005. Contencios → |
|---|
