ICCJ. Decizia nr. 2089/2005. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2089/2005
Dosar nr. 6092/2004
Şedinţa publică din 29 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 20 iunie 2001 reclamanta SC D.F.E.E. SA Bucureşti, a solicitat anularea deciziei nr. 816/2001, emisă de Ministerul Finanţelor Publice, a hotărârii nr. 4/2000, emisă de Direcţia Generală a Controlului Fiscal Bucureşti şi a procesului-verbal din 23 noiembrie 1999, încheiat de Direcţia Generală a Controlului din Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea acţiunii s-a arătat că reclamanta a fost obligată în mod nelegal, la plata unor sume de bani, reprezentând impozit pe profit, T.V.A. şi majorări de întârziere aferente acestora; că s-a stabilit în mod greşit că pierderile tehnologice (tehnice şi comerciale) nu sunt deductibile fiscal, iar în ce priveşte T.V.A. aferentă avansurilor încasate, nu s-a avut în vedere balanţa de verificare contabilă pentru fiecare sucursală de distribuţie şi faptul că în majoritatea cazurilor, T.V.A. a fost contabilizată.
Prin sentinţa civilă nr. 453/2004, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, pronunţată în fond după casarea sentinţei civile nr. 1509/2001, a aceleiaşi instanţe, de către Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 1940/2003, acţiunea a fost admisă, reclamanta (a cărei continuatoare, conform HG nr. 1342/2002, au devenit: SC E. SA Bucureşti, SC E.M. SA, SC E.M.N. SA Ploieşti, SC E.O. SA Craiova, SC E.B. SA Timişoara, SC E.T.N. SA Cluj Napoca, SC E.T.S. SA Braşov, SC E.M.S. SA Bucureşti) a fost exonerată de plata sumelor de 402.115.612.974 lei, impozit pe profit, 144.118.124.907 lei, majorări de întârziere aferente,18.844.597.095 lei, T.V.A. şi 14.191.414.487 lei, majorări de întârziere aferente, Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală fiind obligat la 25.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa a reţinut, pe baza raportului de expertiză contabilă efectuat conform îndrumărilor instanţei de casare, că pierderile tehnologice sunt deductibile fiscal, că nu datorează T.V.A. la care a fost obligată, deoarece exigibilitatea intervine la data stabilirii debitului clientului, pe bază de factură, fiind vorba de prestări de servicii efectuate continuu.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
În motivarea recursului s-a arătat că recurenta, în concluziile scrise depuse la instanţa de fond, a solicitat neomologarea raportului de expertiză contabilă, astfel încât în mod greşit instanţa de fond a reţinut că nu s-au formulat obiecţiuni.
Referitor la pierderile din consumul propriu tehnologic recurenta a precizat că nu sunt deductibile fiscal, conform art. 4 alin. (3) lit. f) din OG nr. 40/1998 şi ca urmare, nici T.V.A. aferentă acestor pierderi nu este deductibilă fiscal.
S-a susţinut că adresa nr. 30413/2000, a Ministerului Finanţelor, a fost interpretată greşit de instanţă şi că în art. 4 din OG nr. 70/1994 şi în HG nr. 304/1999 nu se regăsesc cheltuielile înregistrate, ca pierderi tehnice şi comerciale; că adresa nr. 165475/2003, a Ministerului Industriei şi Resurselor, nu putea fi luată în considerare, deoarece a fost emisă în 2003 şi nu a avut în vedere anul 1999 - 2000; că aceste pierderi nu au fost prevăzute prin norme de consumuri legal aprobate, nu au fost incluse în costuri la nivelul unor acte legale prevăzute prin norme de consumuri aprobate de organele abilitate prin lege şi că, oricum, ele sunt „cheltuieli", care trebuiau înregistrate în evidenţa contabilă, şi care nu se încadrează în prevederile art. 6 din OG nr. 40/1998, pentru a fi deductibile fiscal.
Referitor la T.V.A., de 18.844.597.095 lei, recurenta critică raportul de expertiză şi arată că potrivit cap. VII pct. 7.6 lit. c) din HG nr. 512/1998, reclamanta trebuia să calculeze şi să vireze T.V.A. aferentă avansurilor încasate; că nu s-au prezentat documente justificative care să ateste că la unele sucursale a fost calculată T.V.A. la avansurile încasate, că o mare parte o reprezintă avansurile de la consumatorii casnici, nepurtătoare de T.V.A. la acea dată; că art. 13 din OG nr. 3/1992 se referă la baza de impozitare; că art. 12 alin. (3) din OG nr. 3/1992 impune ca agentul economic să formuleze cerere, aprobată de organele fiscale, pentru ca exigibilitatea să intervină la data stabilirii debitului.
Verificând cauza în funcţie de motivarea recursului în lumina dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Perioada supusă controlului prin procesul-verbal contestat, a fost 1 ianuarie 1997 - 30 septembrie 1999.
În legătură cu pierderile tehnice şi comerciale de energie electrică, problema de soluţionat este aceea de a se stabili dacă acestea sunt deductibile fiscal la calcului impozitului pe profit, în condiţiile în care nu există documente de normare a acestora.
Trebuie precizat că HG nr. 304/1999, invocată de recurentă, nu se referă la aceste pierderi şi art. 2 din Normele aprobate prin această hotărâre de guvern, precizează că „nu fac obiectul prezentelor norme pierderile incluse în normele de consum tehnologic".
Pierderile înregistrate în circuitul de distribuţie a energiei electrice au fost considerate tehnologice, atât înainte, cât şi după înfiinţarea A.N.R.E., erau cuprinse în tariful de energie electrică, astfel încât sunt aferente veniturilor societăţii.
Potrivit art. 4 alin. (2) din OG nr. 70/1994, republicată, pentru determinarea profitului impozabil, cheltuielile sunt deductibile, numai dacă sunt aferente realizării veniturilor, precum şi cele considerate deductibile conform prevederilor legale în vigoare.
Pierderile datorate reţelei de transport şi distribuţie a energiei electrice nu figurează nici la cheltuielile deductibile fiscal şi nici la cele nedeductibile fiscal prevăzute de OG nr. 70/1994.
Drept urmare, aceste cheltuieli trebuie apreciate în funcţie de norma de principiu din art. 4 alin. (2) din OG nr. 70/1994, în sensul că sunt deductibile la calculul impozitului pe profit, deoarece sunt aferente realizării veniturilor, fiind incluse în tarifele de la consumatorii finali.
Susţinerile recurentei, referitoare la adresa nr. 165475/2003, a Ministerului Industriei şi Resurselor, nu sunt fondate.
În adresa respectivă (răspuns la o adresă a reclamantei) se precizează că înainte de existenţa A.N.R.E., pierderile înregistrate erau considerate de ministerul de resort, ca pierderi tehnologice, erau înscrise în bilanţul energetic anual şi se recuperau prin tarife de la consumatorii finali.
Aşadar, această adresă se referă la perioada anterioară înfiinţării A.N.R.E. (octombrie 1998), iar adresa Ministerului Finanţelor Publice se referă la perioada ulterioară.
Pierderile tehnologice au figurat şi figurează în bilanţul energetic la capitolul „Costuri activităţi reglementate", sunt cuprinse în tariful de distribuţie a energiei electrice, acest aspect fiind menţionat şi în raportul de expertiză efectuat în cauză.
Referitor la T.V.A., în sumă de 18.844.597.095 lei şi majorări de întârziere aferente, se reţine că nici acestea nu sunt datorate.
Conform art. 12 alin. (3) din OG nr. 3/1992, pentru prestările de servicii care se efectuează continuu, pentru cele la care se încasează avansuri, exigibilitatea intervine la data stabilirii debitului clientului pe bază de factură.
Aşadar, sumele încasate de SC E. SA reprezentând „avansuri clienţi", existente în contul „clienţi creditori", au fost supuse T.V.A. la data stabilirii debitului clientului, pe bază de factură. În acelaşi sens sunt şi Normele pentru aplicarea OG nr. 3/1992, aprobată prin HG nr. 512/1998. Afirmaţia recurentei, subînţeleasă din expunerea motivării recursului la finalul pct. 2, în sensul că reclamanta nu ar fi avut aprobată o cerere de către organele fiscale, pentru a fi aplicabil textul legal sus-citat [art. 12 alin. (3) din OG nr. 3/1992], nu poate fi primită. Aceasta este o susţinere făcută pentru prima dată în recurs şi nu este bazată pe dovezi. De altfel, „cererea aprobată" de organele fiscale este calea procedurală, modalitatea de stabilire a exigibilităţii în condiţiile precizate de această normă legală.
Întrucât în situaţia SC E. SA sunt aplicabile dispoziţiile art. 12 alin. (3) din OG nr. 3/1992, nu îşi au aplicabilitate dispoziţiile art. 12 alin. (1) din OG nr. 3/1992, deoarece alin. (3) reprezintă excepţia, situaţie în care se află reclamanta, astfel cum s-a reţinut mai sus.
Pentru considerentele expuse, recursul va fi respins ca nefondat, în cauză neexistând motive de recurs de ordine publică în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva sentinţei civile nr. 453 din 8 martie 2004, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2086/2005. Contencios. Anulare decizie... | ICCJ. Decizia nr. 209/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
