ICCJ. Decizia nr. 2220/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 309/2002. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2220/2005
Dosar nr. 452/2005
Şedinţa publică din 4 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 7 octombrie 2004, reclamantul L.G. a solicitat anularea hotărârii nr. 6308 din 16 septembrie 2004, a Casei Judeţene de Pensii Bacău - Comisia specială de aplicare a Legii nr. 309/2002.
În motivarea acţiunii sale, reclamantul a arătat că pârâta i-a admis incomplet cererea cu nr. 80006 din 24 noiembrie 2003, depusă în completarea dosarului nr. 75198 din 14 octombrie 2002, pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002. În acest sens, reclamantul a arătat că pârâta a reţinut în mod greşit că se încadrează în prevederile art. 1 din Legea nr. 309/2002, doar pentru perioada 1 noiembrie 1951 - 7 octombrie 1953, deşi a efectuat stagiul militar în perioada 21 iunie 1951 - 31 decembrie 1953, în detaşamentele de muncă din cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii, iar drepturile i-au fost acordate începând cu data de 1 decembrie 2003, în loc de 1 noiembrie 2002, căci a depus dosarul nr. 75198 din 14 octombrie 2002, cu toate actele necesare conform Legii nr. 309/2002.
Curtea de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 328 din 23 noiembrie 2004, a admis contestaţia şi a anulat, ca nelegală, hotărârea nr. 6308 din 16 septembrie 2004, emisă de pârâtă.
Instanţa de fond a reţinut că cererea iniţială de recunoaştere a drepturilor în baza Legii nr. 309/2002 a fost depusă de petiţionar, la 14 octombrie 2002 şi că prin sentinţa civilă nr. 106 din 24 februarie 2004 a Curţii de Apel Bacău, s-a modificat hotărârea nr. 6308 din 8 octombrie 2003, a pârâtei, în sensul că s-a admis prima cerere a solicitantului L.G. şi s-a constatat că perioada 21 iunie 1951 - 31 decembrie 1953 se încadrează în prevederile Legii nr. 309/2002, drepturile acordându-se de la 1 noiembrie 2002.
Totodată, instanţa de fond a reţinut că ulterior soluţionării de către instanţa competentă a contestaţiei la prima hotărâre, autoritatea emitentă nu putea să emită o nouă hotărâre prin care să readucă în discuţie, într-o procedură administrativ-jurisdicţională, aceleaşi drepturi care au făcut obiectul unei judecăţi. Aceasta, chiar dacă sentinţa nu este irevocabilă, căci autoritatea administrativă nu o putea infirma printr-un nou act administrativ, câtă vreme calea legală de atac era doar cea prevăzută de Legea nr. 29/1990, iar intimata a uzat de ea, recursul fiind pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, Casa Judeţeană de Pensii Bacău, criticând-o sub aspectul greşitei aplicări a legii şi invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9, art. 3041, art. 115-118 C. proc. civ., Legea nr. 309/2002, HG nr. 1114/2002 şi Legea nr. 29/1990.
În esenţă, recurenta susţine că instanţa de fond în mod eronat a anulat hotărârea nr. 6308 din 16 septembrie 2004, ca nelegală, fără a avea în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 309/2002, precum şi faptul că prima cerere a intimatului-reclamant, cu nr. 75198 din 14 octombrie 2002, a fost soluţionată prin hotărârea nr. 6308 din 8 octombrie 2003, iar cererea cu nr. 80006 din 24 noiembrie 2003, prin hotărârea nr. 6308 din 16 septembrie 2004. În opinia recurentei, faptul că intimatul a atacat ambele hotărâri, nu schimbă cu nimic situaţia de fapt, întrucât au fost emise două acte administrative distincte.
În plus, arată recurenta-pârâtă, chiar intimatul-reclamant a depus actele solicitate ulterior emiterii hotărârii de respingere.
Examinându-se soluţia instanţei de fond, în raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Este necontestat în cauză că prin hotărârea nr. 6308 din 8 octombrie 2003, pârâta a respins cererea intimatului-reclamant (înregistrată la data de 14 octombrie 2002), reţinând că acesta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de Legea nr. 309/2002. De asemenea, este de necontestat că prin sentinţa nr. 106 din 24 februarie 2004, acestuia i-au fost recunoscute drepturile.
Ulterior pronunţării sentinţei instanţei de fond, recurenta-pârâtă, pe de o parte, emite o nouă hotărâre cu nr. 6308 din 16 septembrie 2004, iar, pe de altă parte, atacă sentinţa nr. 106/2004, cu recurs.
În aceste condiţii motivul de recurs formulat în prezenta cauză, potrivit căruia legea o obliga să emită de urgenţă o nouă decizie, nu poate fi primit. Aceasta, întrucât pricina se afla pe rolul instanţelor judecătoreşti, fiind depăşită faza administrativă a unei eventuale soluţionări. În plus, termenul de 30 de zile nu a fost respectat de recurenta-pârâtă, în raport cu prima cerere. De altfel, termenul nu a fost respectat nici în raport cu cea de a doua cerere, când, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, autoritatea era obligată să-i răspundă petentului în 30 de zile, doar în sensul că instanţele judecătoreşti urmează să soluţioneze cauza, iar nu să emită o nouă decizie, contrară sentinţei nr. 106/2004 pe care a atacat-o între timp, dar n-a mai aşteptat soluţia.
De altfel, prin Decizia nr. 278 din 20 ianuarie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a soluţionat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva sentinţei nr. 106/2004, pronunţând o hotărâre diferită de soluţia adoptată de recurenta-pârâtă prin hotărârea nr. 6308 din 16 septembrie 2004.
Prin urmare, până la soluţionarea irevocabilă a recursului împotriva sentinţei nr. 106/2004, autoritatea publică nu putea ea însăşi să acţioneze emiţând o nouă decizie în alt sens, decât sentinţa instanţei judecătoreşti.
În consecinţă, constatându-se că criticile formulate sunt nefondate, iar sentinţa atacată este legală şi temeinică, va fi respins recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 14 şi 18 din Legea nr. 29/1990, raportat la cele ale art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Bacău împotriva sentinţei civile nr. 328 din 23 noiembrie 2004, a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2219/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2222/2005. Contencios. Conflict negativ de... → |
|---|
