ICCJ. Decizia nr. 2252/2005. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2252/2005
Dosar nr. 4028/2004
Şedinţa publică din 5 aprilie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 324 din 27 ianuarie 2003, Tribunalul Prahova a admis acţiunea formulată de reclamantul P.A., împotriva Consiliului Local al municipiului Ploieşti şi a dispus anularea hotărârii nr. 186 din 28 august 2002, emisă de pârât, prin care s-a aprobat schimbul între proprietatea municipiului din str. C. şi cea a numiţilor C.A. şi S.C., situată în aceeaşi localitate, Aleea S.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că la emiterea actului administrativ nu au fost respectate prevederile Legii nr. 114/1996, privind necesitatea acordului celorlalţi proprietari ai imobilului supus schimbului.
Recursul declarat de Consiliul Local al municipiului Ploieşti a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 1664 din 25 aprilie 2003, a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
La motivarea soluţiei, Curtea a avut în vedere împrejurarea că în cuprinsul actului administrativ nu s-a indicat temeiul legal al aprobării schimbului de proprietăţi, pentru a se putea aprecia dacă era sau nu necesară, conform prevederilor Legii nr. 215/2001, procedura licitaţiei.
De asemenea, instanţa a reţinut că, întrucât apartamentul proprietatea municipiului nu întruneşte condiţiile minimale impuse de Legea nr. 114/1996, pentru a fi repartizat ca locuinţă, urma a i se schimba destinaţia, de către noii proprietari care, deja, în spaţiul ocupat în acelaşi imobil, desfăşurau activităţi comerciale.
Or, faţă de acest aspect, era necesar pentru aprobarea schimbului, acordul celorlalţi proprietari ai imobilului, printre care şi reclamantul P.A.
Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs în anulare, Procurorul general, invocând prevederile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în sensul că s-a produs o încălcare esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, atât sentinţa, cât şi Decizia fiind şi vădit netemeinice.
Un prim motiv invocat în recursul în anulare priveşte împrejurarea că reclamantul nu a făcut dovada unui drept recunoscut de lege sau interes legitim care să fi fost vătămat prin actul administrativ în litigiu, în condiţiile în care, nefiind necesară licitaţia publică în cazul aprobării unui contract de schimb, Consiliul Local al municipiului Bucureşti şi-a exercitat dreptul de dispoziţie asupra unui bun aparţinând domeniului privat al unităţii administrativ-teritoriale.
Astfel fiind, s-a apreciat că simplul interes al reclamantului de a achiziţiona imobilul nefiind protejat de lege, nu erau întrunite cerinţele art. 1 din Legea nr. 29/1990, aspect greşit apreciat de cele două instanţe.
Cea de-a doua critică formulată vizează concluzia eronată privind necesitatea pentru efectuarea schimbului, a acordului locatarilor imobilului în litigiu.
Sub acest aspect, s-a arătat în recursul în anulare că nu s-a făcut dovada schimbării destinaţiei spaţiului, proprietatea municipiului, pentru a fi necesar acordul colocatarilor, astfel încât soluţia adoptată de instanţe este vădit netemeinică.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele invocate şi cu prevederile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul în anulare este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Astfel, se constată că probele administrate în cauză, au fost corect analizate de instanţe care au reţinut că prin emiterea hotărârii Consiliului Local nr. 186/2002, s-a produs o vătămare a unui interes legitim al reclamantului, fiind îndeplinite cerinţele art. 1 din Legea nr. 29/1990.
Potrivit art. 38 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, a administraţiei publice locale, printre competenţele consiliului local se numără, distinct faţă de administrarea domeniului public şi a celui privat al localităţii, şi atribuţia de a hotărî vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată, în condiţiile legii.
Aceeaşi competenţă este reluată şi în dispoziţiile art. 125 din lege, care prevăd în alin. (1), că referitor la bunurile care fac parte din domeniul privat de interes local, consiliul local hotărăşte cu privire la cumpărarea sau vânzarea acestora, în condiţiile legii. Alin. (2) al textului de lege sus-menţionat prevede că vânzarea, concesionarea şi închirierea se fac prin licitaţie publică, în condiţiile legii.
Dacă referitor la regimul juridic al apartamentului din Ploieşti, str. C. nu s-au produs dovezi care să infirme menţiunea din Hotărârea Consiliului Local nr. 186/2002, în sensul că imobilul făcea parte din domeniul privat al municipiului, acest act administrativ a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, în baza cărora orice înstrăinare se face prin licitaţie publică.
Susţinerea pârâtului, reluată în recursul în anulare, că la schimbul de proprietăţi nu este necesară îndeplinirea cerinţei sus-menţionate, nu poate fi primită, cât timp şi contractul de schimb are ca obiect, transmiterea dreptului de proprietate imobiliară şi îi sunt aplicabile, potrivit art. 1409 C. civ., toate regulile prevăzute la vânzare.
Aşadar, întrucât aprobarea schimbului nu s-a făcut prin licitaţie publică, s-a dispus în mod întemeiat anularea hotărârii Consiliului local.
Cât priveşte interesul legitim al reclamantului, de a solicita anularea actului administrativ, acesta este demonstrat prin calitatea sa de proprietar al unui alt apartament al aceluiaşi imobil din str. C. şi cererea scrisă de a-şi extinde proprietatea, prin oferirea la schimb a unui alt imobil, dorinţă exprimată anterior emiterii hotărârii contestate.
Apare ca nefondată, şi cea de-a doua critică, în sensul că nu s-a făcut dovada schimbării destinaţiei spaţiului, ce era proprietatea municipiului Ploieşti, situat într-o clădire colectivă, pentru a fi necesar acordul tuturor proprietarilor imobilului în litigiu, în conformitate cu prevederile art. 64 din Legea locuinţei nr. 114/1996.
Din actele dosarului, rezultă că prin schimbul aprobat prin Hotărârea Consiliului Local 186/2002, soţii C.A. şi S.C. urmăreau extinderea proprietăţii pe care o deţineau deja în imobilul din str. C. şi unde desfăşurau activităţi comerciale în baza autorizaţiei, cu formă de organizare „asociaţie familială", aspecte cunoscute Primăriei Ploieşti, în urma demersurilor făcute în mod repetat de reclamant.
În consecinţă, criticile formulate nefiind întemeiate, Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva deciziei nr. 1664 din 25 aprilie 2003, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2251/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2255/2005. Contencios → |
|---|
