ICCJ. Decizia nr. 2513/2005. Contencios. Anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2513/2005
Dosar nr. 3776/2000
Şedinţa publică din 14 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 134/F-C din 4 octombrie 2000, pronunţată în fond după casare de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a fost respinsă acţiunea reclamanţilor Z.M. şi C.E., pentru anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria VL nr. 0001 din 18 iunie 1993, emis de Consiliul Judeţean Vâlcea, în favoarea SC P. SA Vâlcea, ca neîntemeiată.
Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Fundaţia R.M. - Universitatea S.H. Bucureşti.
Pentru a hotărî în acest mod, instanţa a reţinut, în esenţă, că actul administrativ atacat a fost emis de autoritatea pârâtă, cu respectarea prevederilor legale în materie, reclamanţii neavând la data emiterii actului, un drept recunoscut de lege, vătămat.
Împotriva sentinţei, reclamanţii au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, conform prevederilor art. 304 pct. 9, 10 şi 11 C. proc. civ.
Astfel, prin motivele de recurs depuse la dosar se susţine că hotărârea atacată este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, deoarece instanţa care a pronunţat-o, a ignorat faptul că reclamanţii sunt succesorii proprietarilor iniţiali ai terenului (652 mp), cuprins în certificatul contestat, aşa încât, potrivit art. 35 din Legea nr. 18/1991, aveau un drept recunoscut de lege, vătămat în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990, în vigoare la data introducerii acţiunii.
Printr-un alt motiv de recurs se susţine că instanţa nu s-a pronunţat asupra mijloacelor de apărare invocate de reclamanţi şi asupra dovezilor administrate, respectiv adresa Primăriei municipiului Râmnicu Vâlcea şi hotărârile judecătoreşti prin care s-a solicitat Prefecturii judeţului Vâlcea, să atribuie reclamanţilor, terenul în discuţie.
În fine, sentinţa instanţei de fond mai este criticată pentru greşita apreciere a probelor, recurenţii susţinând că, deşi la dosarul cauzei există actele primare de proprietate ale reclamanţilor (de vânzare-cumpărare şi de succesiune, anterioare exproprierii survenite prin Decretul nr. 834/1985), instanţa a ajuns la concluzia greşită că aceştia nu se pot prevala de dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, întrucât terenul nu le-a fost atribuit conform normelor legii fondului funciar şi, deci, nu au dovedit existenţa unui drept încălcat.
Recursul este nefondat.
Într-adevăr, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria VL nr. 0001, emis de Consiliul Judeţean Vâlcea, la data de 18 iunie 1993, s-a atestat proprietatea exclusivă a SC P.V. SA asupra terenului în suprafaţă de 2009, 80 m2, situat în municipiul Râmnicu Vâlcea.
La emiterea certificatului au fost avute în vedere şi respectate prevederile Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat, ca regii autonome şi societăţi comerciale şi ale HG nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat.
După 5 ani, mai precis la 8 decembrie 1998, reclamanţii au solicitat autorităţii administrative, revocarea certificatului de atestare susţinând că o parte (652 mp) din terenul atribuit SC P.V. SA este proprietatea lor.
În realitate, la acea dată terenul în discuţie nu se afla în proprietatea reclamanţilor, ei fiind expropriaţi prin Decretul nr. 227/1985.
Abia la data de 5 februarie 2002, Prefectul judeţului Vâlcea a dispus prin Ordinul nr. 20, în baza art. 36 din Legea nr. 18/1991, republicată şi a art. 137 din Legea nr. 215/2001, privind administraţia publică locală, restituirea în proprietatea reclamanţilor-recurenţi, a terenului de 652 mp.
Dar, este de principiu că legalitatea actului administrativ se examinează în raport cu cerinţele generale şi speciale prevăzute de lege în momentul adoptării lui, sancţiunea anulării intervenind numai pentru cauze anterioare sau concomitente emiterii acţiunii.
În cauză, la data la care a fost emis certificatul de atestare contestat - 18 iunie 1993, terenul pretins de reclamanţii-recurenţi era proprietate de stat, astfel încât susţinerile referitoare la „actele primare" şi la art. 36 din Legea nr. 18/1991, din care ar decurge dreptul lor de proprietate, sunt nefondate.
Prin urmare, în mod legal şi temeinic instanţa de fond a apreciat că reclamanţii nu fac dovada dreptului lor de proprietate, această dovadă fiind obţinută ulterior emiterii actului administrativ, respectiv la 5 februarie 2002.
Compararea celor două titluri de proprietate nu este, însă, de competenţa instanţei de contencios administrativ, ci de competenţa instanţei civile într-o eventuală acţiune în revendicare formulată de partea interesată.
Aşa fiind, în raport cu cele prezentate, recursul se priveşte ca nefondat şi urmează să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Z.M. şi C.E. împotriva sentinţei civile nr. 134/F-C din 4 octombrie 2000, a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2512/2005. Contencios. Anulare Hotărâre de... | ICCJ. Decizia nr. 2515/2005. Contencios. împotriva Hotărârii... → |
|---|
