ICCJ. Decizia nr. 2530/2005. Contencios. Anulare decizie D.G.V. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2530/2005
Dosar nr. 7560/2004
Şedinţa publică din 14 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 30 iunie 2002, la Tribunalul Bucureşti, trimisă prin declinare de competenţăla Curtea de Apel Bucureşti, reclamantul S.C. a solicitat anularea deciziei nr. 368 din 8 aprilie 2002, emisă de Directorul general al Direcţiei Generale a Vămilor, reintegrarea sa pe postul şi funcţia avute înainte de a i se desface contractul de muncă şi plata unei despăgubiri aferente salariilor ce trebuia să le primească de la data emiterii deciziei şi până la reintegrare.
În motivarea acţiunii, reclamantul arată că este funcţionar public de la 1 noiembrie 2000, că are o vechime în muncă de 28 ani, că nu a fost niciodată sancţionat disciplinar şi că a primit calificative numai de foarte bine.
Mai arată că în baza sesizării din partea unei societăţi pe care a controlat-o, prin care i se imputa faptul că a achiziţionat o cameră video, i s-a desfăcut disciplinar contractul de muncă, fără să se ţină cont că produsul respectiv era defect, iar preţul pe care l-a achitat, a fost serios.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 96 din 29 ianuarie 2003, a admis acţiunea, în sensul că a anulat Decizia contestată, a dispus reintegrarea reclamantului pe postul şi funcţia avute la data emiterii deciziei şi a obligat pârâta să plătească reclamantului, cu titlu de despăgubiri, drepturile salariale cuvenite de la data emiterii deciziei şi până la reintegrare, precum şi cheltuieli de judecată în sumă de 8.000.000 lei.
Instanţa reţine, în motivarea sentinţei, că sancţiunea aplicată reclamantului este nejustificată, nefiind vorba de o abatere repetată, care să producă o perturbare importantă a activităţii pârâtei şi fără să se ţină cont de activitatea desfăşurată anterior de către reclamant.
Recursul declarat de pârâtă împotriva sentinţei a fost admis de Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 3020 din 3 octombrie 2003, prin care s-a casat sentinţa şi s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, cu îndrumarea de a se verifica dacă au mai fost comise abateri disciplinare de către intimat şi ce anume a avut în vedere recurenta la luarea măsurii desfacerii contractului de muncă al acestuia.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a pronunţat sentinţa civilă nr. 1172 din 10 mai 2004, prin care a admis acţiunea, a anulat Decizia contestată, a dispus reintegrarea reclamantului pe postul şi funcţia avute la data emiterii deciziei şi a obligat pârâta la plata drepturilor salariale cuvenite reclamantului, de la data emiterii deciziei şi până la reintegrare, ca şi la plata sumei de 23 milioane lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei se reţine că individualizarea sancţiunii aplicate reclamatului nu s-a făcut în raport cu gravitatea abaterii disciplinare, cu împrejurările în care s-a săvârşit fapta şi cu faptul că nu a fost vorba de o abatere repetată care să producă o perturbare importantă a activităţii pârâtei şi nici nu s-a avut în vedere activitatea desfăşurată anterior de către reclamant.
De asemenea, reţine că preţul cu care a fost achiziţionată camera video, este cel practicat de societatea care comercializează produse defecte second-hand şi că în urma controlului efectuat de reclamant şi colegul său S.M. la SC M. SRL, s-a stabilit obligaţia de plată a unor diferenţe de taxe vamale către buget.
Pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor (fostă Direcţia Generală a Vămilor) a declarat recurs împotriva sentinţei, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând că este nelegală.
Susţine că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 102 lit. b) din OG nr. 16/1998, art. 102, doar enumerând cazurile în care se poate desface disciplinar contractul de muncă, fără să stabilească şi condiţiile în care operează această măsură şi că, în raport cu gravitatea faptei comisă de reclamant, a fost sancţionat corect, conform art. 99 lit. h) din ordonanţă, cu desfacerea disciplinară a contractului de muncă.
Mai susţine că motivele desfacerii contractului de muncă s-au prevăzut expres în decizie şi au constat în nerespectarea dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 141/1997 şi ale art. 91 lit. i) din Statutul personalului vamal, reclamantul fiind sancţionat pentru faptul că, abuzând de calitatea sa oficială, a compromis prestigiul instituţiei.
Consideră că nu este de natură să atenueze consecinţele faptei, împrejurarea că verificarea făcută de reclamant nu a avut urmări favorabile pentru societate şi că trebuia să se aibă în vedere că preţul de achiziţionare a camerei video nu este cel practicat de SC M. SRL, fiind mai mult decât derizoriu.
Recursul va fi admis, în sensul şi pentru considerentele care se vor arăta în continuare.
Este de necontestat că intimatului i s-a desfăcut contractul de muncă în baza unei sesizări înregistrată la recurentă, din care rezultă că intimatul şi colegul său S.M. s-au deplasat la SC M. SRL Ploieşti, de unde au cerut o cameră video şi un calculator pentru care au solicitat câte o chitanţă de 300.000 lei, iar la SC A. SRL Ploieşti au determinat patroana societăţii să le dea suma de 4 milioane lei.
În urma verificărilor făcutela SC M. SRL şi a notelor explicative date de intimat şi S.M., s-a dispus sancţionarea disciplinară a acestora, cu desfacerea contractului de muncă.
În cauză s-au administrat probele cu înscrisuri şi interogatoriu, probe suficiente pentru aflarea adevărului şi pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice.
Intimatul a susţinut constant că bunul era defect şi că a achitat preţul real la cumpărarea lui, respectiv 300.000 lei, conform chitanţei nr. 2.559.864 din 21 noiembrie 2001, aflată la dosar în copie.
De asemenea, din raportul înregistrat la recurentă sub nr. 11244 din 27 februarie 2002, rezultă că s-au importat de către societatea menţionată, din Germania, 11 bucăţi video folosite, la preţul de 10 mărci germane/bucata, ceea ce reprezenta cca. 230.000 lei/bucată, preţ considerat ca fiind nefundamentat, nefiind susţinută valoarea în vamă declarată.
În acelaşi raport se face menţiunea că din licenţele de import rezulta că preţul unitar la care urma să se efectueze importul era de 12,5 mărci germane pentru un aparat video.
Trebuie reţinută şi împrejurarea că din sesizarea primită de recurentă rezultă că în realitate nu s-a achitat nici un preţ pentru camera video şi pentru calculator şi că chitanţele date intimatului şi colegului său s-au întocmit pentru ca aceştia să le poată transporta în siguranţă.
Ca atare, se impune să se stabilească condiţiile în care i s-a predat intimatului camera video, respectiv dacă a achitat suma de 300.000 lei ori nu a plătit nici un preţ, iar în situaţia în care a achitat suma pretinsă, să se stabilească dacă aceasta reprezenta sau nu preţul real al mărfii respective.
Instanţa este datoare să administreze probe în sensul celor arătate, printre care proba cu martori, cel puţin să audieze pe patronul SC M. SRL Ploieşti, ca şi proba cu înscrisuri, în special evidenţa contabilă a aceleiaşi societăţi din care să rezulte valoarea de inventar a camerelor video importate şi preţul cu care le-a vândut pe celelalte 10 camere video, precum şi relaţii de la alte societăţi care au vândut astfel de bunuri, pentru a se putea face o comparaţie.
În măsura în care este posibil, e bine să se verifice şi dacă este sau nu reală susţinerea din sesizare că intimatul S.M. au primit de la patroana SC A. SRL Ploieşti, suma de 4 milioane lei sub ameninţarea efectuării unui control „la sânge".
Pentru considerentele menţionate mai sus, urmează ca în baza prevederilor art. 312, 313 şi 315 C. proc. civ., să se admită recursul, sentinţa să fie casată, iar cauza să se trimită aceleiaşi instanţe, spre rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Autoritatea Naţională a Vămilor împotriva sentinţei civile nr. 1172 din 10 mai 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2515/2005. Contencios. împotriva Hotărârii... | ICCJ. Decizia nr. 2544/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
