ICCJ. Decizia nr. 2545/2005. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. nr. 2545/2005
Dosar nr. 7919/2004
Şedinţa publică din 15 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi comercială, prin sentinţa nr. 101 din 5 iulie 2004, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta D.R.D.P. Iaşi, în contradictoriu cu I.T.M. al judeţului Vrancea şi Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei - Inspecţia Muncii Bucureşti. Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă excepţia de tardivitate a formulării contestaţiei de către reclamantă, împotriva procesului-verbal de cercetare, încheiat de I.T.M. al judeţului Vrancea, la 31 octombrie 2003, invocată de pârâtul Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei - Inspecţia Muncii, Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că obiectul acţiunii reclamantei îl constituie solicitarea anulării procesului-verbal de cercetare, încheiat la data de 31 octombrie 2003, de către I.T.M. al judeţului Vrancea, prin care a fost cercetat un accident de muncă mortal, produs ca urmare a accidentului de circulaţie din data de 30 septembrie 2003, pe DN 23, km 43+100, în apropierea localităţii Măicăneşti, judeţul Vrancea.
În cuprinsul raportului sus menţionat, la pct. 11, privind „stabilirea cauzelor reale ale producerii accidentului şi a normelor de protecţia muncii ce au fost încălcate", s-a reţinut, pe de-o parte, neatenţia victimei, respectiv a conducătorului autocisternei şi neadaptarea vitezei de circulaţie la condiţiile de drum.
Totodată s-a reţinut că accidentul a fost favorizat de insuficienta semnalizare rutieră pe verticală a curbei DN 23 la km 43+100, care trebuia asigurată de administratorul drumului, respectiv de către reclamanta D.R.D.P. Iaşi, fiind, astfel, încălcate prevederile mai multor acte normative privind normele specifice de securitate a muncii pentru transporturi rutiere.
În fine, pct. 13 din acelaşi raport, intitulat „persoanele care răspund de încălcarea reglementărilor legale", indică ca responsabile de producerea accidentului, victima, pe-o parte şi societatea reclamantă, pe de altă parte, aceasta din urmă, pentru insuficienta semnalizare rutieră identificată.
Instanţa de fond, apreciind că acţiunea reclamantei nu este întemeiată, a reţinut că sectorul de drum pe care s-a produs accidentul, era în administrarea sa, fiind preluat prin protocol de la Consiliul Judeţean Vrancea, astfel că în mod corect şi legal a stabilit I.T.M. al judeţului Vrancea, că nerespectarea prevederilor STAT - 1848/1-86 privind siguranţa circulaţiei, clasificare, simboluri şi amplasarea indicatoarelor de circulaţie, semnalizarea pe verticală a curbelor deosebit de periculoase, au favorizat şi determinat, pe lângă celelalte cauze, producerea accidentului.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs, reclamanta D.R.D.P. Iaşi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, conform art. 304 şi 3041 C. proc. civ.
Astfel, printr-un prim motiv de recurs, recurenta susţine că i-a fost încălcat dreptul la apărare, prin faptul că instanţa a soluţionat cauza în lipsa sa, la termenul din data de 5 iulie 2004, astfel că nu a mai avut posibilitatea de a depune acte, esenţiale în soluţionarea cauzei şi nici de a-şi pregăti apărarea faţă de alte acte noi depuse la dosar, despre care nu a avut cunoştinţă, cum ar fi adresa Inspectoratului de Poliţie al judeţului Vrancea nr. 53383 din 22 iunie 2004.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, vizând fondul cauzei, recurenta a criticat hotărârea pronunţată, pentru a fi ignorat sau minimalizat alte împrejurări de fapt, cum ar fi viteza excesivă, evidentă a autovehiculului condus de victimă şi conducerea, în mod continuu de către acesta din urmă, timp de 17 ore.
Recurenta a mai arătat că nu se face responsabilă de producerea accidentului, întrucât semnalizarea rutieră existentă la locul şi momentul producerii accidentului, asigurând, atât vizibilitatea perfectă, cât şi deplina siguranţă a curbei în ambele sensuri de mers, precizând, totodată, că lasă la aprecierea instanţei, de a stabili în ce măsură organele I.T.M. al judeţului Vrancea, sunt sau nu, competente să aplice sancţiuni pentru o presupusă încălcare a OUG nr. 195/2002, în condiţiile în care organele de poliţie rutieră nu au constatat existenţa unei fapte de o asemenea natură.
Examinând cauza de faţă, prin prisma tuturor probelor administrate şi în raport cu criticile recurentei, ca şi cu prevederile legale incidente, Înalta Curte reţine că recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele arătate în cele ce urmează.
Faţă de critica vizând încălcarea dreptului la apărare a reclamantei-recurente, Înalta Curte reţine, din cele consemnate în partea introductivă a sentinţei nr. 101, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, la 5 iulie 2004, că nici una din părţile implicate în cauză nu au fost prezente la apelul făcut în şedinţă publică. Instanţa a reţinut cauza în pronunţare, reţinând solicitarea pârâtei de judecare în lipsa sa şi a apreciat că nu se mai impune comunicarea relaţiilor primite de la Inspectoratul de Poliţie al judeţului Vrancea, cu nr. 53383 din 22 iunie 2004, depuse la dosar, la 1 iulie 2004, întrucât a constatat că aceste documente se găsesc deja la dosar.
Cauza a suferit numeroase amânări, la termenele anterioare de judecată reclamanta-recurentă a fost prezentă, astfel că potrivit art. 153 C. proc. civ., citarea sa pentru termenul din 5 iulie 2004 nu se mai impunea din punct de vedere legal.
Nu poate fi primită nici critica vizând imposibilitatea de luare la cunoştinţă de conţinutul actelor depuse de pârâţi, câtă vreme, aşa cum corect a menţionat şi instanţa de fond, aceste acte existau deja la dosar, fiind depuse la un termen, anterior, astfel că recurenta nu a fost în nici un fel împiedicată să ia cunoştinţă de conţinutul respectivelor documente şi de a-şi face apărările pe care le considera utile şi necesare.
Nefondate sunt şi criticile ce vizează fondul cauzei, în condiţiile în care prima instanţă, pe bază de probe, conform proceselor-verbale de cercetare a accidentului de muncă, a stabilit că nu se poate reţine culpa exclusivă a victimei în producerea accidentului.
În plus, actele normative la care instanţa a făcut referire, şi pe care le-a avut în vedere, cu precădere STAS 1848/1-86, prevăd obligativitatea semnalizării curbelor deosebit de periculoase, or la data producerii accidentului nu exista semnalizare pe direcţia de mers, aşa cum o demonstrează şi copiile fotografiilor executate de Poliţie, cu ocazia cercetării accidentului rutier, aflate la dosar.
Astfel fiind, reţinând netemeinicia criticilor formulate de recurentă şi apreciind că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, Înalta Curte, conform art. 312 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul de faţă, constatând că nu există nici motive de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 306 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 101 din 5 iulie 2004, a Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2544/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2553/2005. Contencios. Anulare act... → |
|---|
