ICCJ. Decizia nr. 2569/2005. Contencios. Anulare Hotărâre de Guvern. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2569/2005
Dosar nr. 8398/2004
Şedinţa publică din 18 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 549/2003, Curtea de Apel Craiova a admis acţiunea introdusă de reclamanta C. Isverna, împotriva pârâţilor: Consiliul Local Isverna, Consiliul Judeţean Mehedinţi, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Guvernul României şi pe cale de consecinţă, a anulat HG nr. 963/2002, cu privire la poziţiile care treceau bunurile deţinute de reclamantă, în domeniul public al statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel Craiova a reţinut în esenţă că actul administrativ atacat a dispus trecerea în domeniul public al comunei, a unor bunuri pentru care nu operase nici unul din modurile de dobândire a proprietăţii, prevăzute de art. 7 din Legea nr. 213/1998.
Cum prevederile Constituţiei consacră şi ocrotesc proprietatea, este ilegal a fi incluse în domeniul public al comunei, magazinele proprietate a reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs, reclamantul Consiliul Local Isverna, criticând-o pentru următoarele motive.
În timpul procesului, Guvernul României, prin întâmpinarea formulată, a invocat lipsa competenţei materiale a secţiei de contencios administrativ, de a soluţiona cauza al cărei obiect se bazează pe compararea titlurilor de proprietate.
În mod greşit a luat în considerare raportul de expertiză efectuat în cauză, deoarece aceasta nu este o probă cu care să se poată face dovada dreptului de proprietate, atât de către reclamantă, cât şi în general.
Faptul că imobilele în litigiu nu au fost înscrise în cartea funciară, ca aparţinând reclamantei, constituie dovada apartenenţei lor domeniului public, mai exact, Consiliului local. Nefiind proprietatea reclamantei, greşit s-a apreciat că aceasta ar avea calitate procesuală activă.
S-a mai invocat faptul că aceleaşi construcţii-obiect al litigiului, fiind construite prin munca voluntară a tuturor cetăţenilor comunei Isverna, formează coproprietatea acestora şi, deci, au intrat în domeniul privat al comunei, de unde, în baza prevederilor art. 7 din Legea nr. 218/1998, au trecut în domeniul public al comunei. Pe cale de consecinţă, instanţa de fond, în mod eronat a considerat că acestea au trecut fără titlu, în domeniul public.
O altă critică se referă la greşita anulare a hotărârii de Guvern, în lipsa anulării hotărârii Consiliului local, deoarece prima hotărâre a fost dată în temeiul celei de-a doua, ori, prin neatacarea în contencios, aceasta din urmă a rămas în vigoare. Simpla invocare a excepţiei de nelegalitate a H.C.L., aşa după cum a apreciat instanţa fondului, este nelegală, atâta timp, cât, Legea nr. 29/1990 impune pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti pentru constatarea nulităţii unui act administrativ.
Hotărârea Curţii de Apel Craiova este nelegală, şi pentru faptul că nu a constatat neîndeplinirea procedurii administrative prealabile, în termenul legal de 30 zile de la publicarea actului atacat.
Aceeaşi sentinţă a fost atacată cu recurs, şi de către pârâtul Guvernul României, care a criticat-o pentru următoarele motive:
Instanţa de fond nu a identificat corect imobilele în litigiu, deoarece a făcut referiri atât la Anexa nr. 63, cât şi la Anexa nr. 38 a HG nr.963/2002, atacate în contencios, deşi respectivele imobile se regăsesc doar în Anexa nr. 38.
Pe de altă parte, deşi s-a solicitat şi anularea poziţiei nr. 179 - teren magazin Isverna, instanţa fondului nu a dispus nimic în privinţa acestuia, împrejurări care fac imposibilă executarea hotărârii pronunţate.
O altă critică se referă la greşita reţinere a îndeplinirii procedurii prealabile, greşeală decurgând din faptul contestării actului administrativ, nu la organul emitent, aşa după cum cer prevederile art. 5 din Legea nr. 29/1990 care este Guvernul României, ci la Ministerul Administraţiei şi Internelor. Acest lucru este impus de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Guvernului care, în art. 30 prevede că orice reclamaţie administrativă se adresează Secretariatului acestui organ.
Ca şi prima recurentă, se critică greşita neanalizare a H.C.L. prin care a fost aprobat şi însuşit inventarul privind bunurile comunei Isverna, deoarece menţinerea acestui act face să fie obligatorie şi menţinerea hotărârii de guvern dată în baza inventarului întocmit prin H.C.L. De altfel, în opinia recurentei, necontestarea H.C.L. constituie fine de neprimire a acţiunii introductive, cu atât mai mult, cu cât nici pe cale de excepţie, nu a fost invocată excepţia de nelegalitate a H.C.L.
O altă critică formulată de pârâtul Guvernul României se referă la greşita reţinere a caracterului de act administrativ producător de efecte juridice a hotărârii, deoarece acest act nu face altceva decât să ateste bunurile aparţinând domeniului public local şi prin aceasta, nu se nasc, modifică ori sting drepturi. Este vorba doar de o operaţiune de inventariere care nu vatămă reclamanta, în drepturile sale şi prin urmare, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990, pentru contestarea actului pe cale judecătorească.
Examinând recursurile celor două părţi, prin prisma criticilor formulate, se constată că acestea sunt nefondate.
Astfel, instanţa de fond a stabilit, faţă de cele solicitate în acţiunea introductivă, că obiectul acţiunii constă în anularea parţială a hotărârii de guvern care, fiind un act administrativ, atrage competenţa instanţei de contencios, şi nu a instanţei civile, conform art. 3 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 1 din Legea nr. 29/1990.
Chiar dacă, pentru stabilirea legalităţii actului juridic contestat, se discută existenţa şi titularul dreptului de proprietate, aceasta nu duce la concluzia că obiectul acţiunii constă într-o cerere de drept comun, de comparare a titlurilor de proprietate ori revendicare.
Faptul reţinerii calităţii procesuale active a reclamantei, este determinat nu doar de dreptul reclamat de aceasta, asupra imobilelor în litigiu, ci şi de interesul aceleiaşi părţi de a-şi păstra bunurile în patrimoniul său. Existenţa acestui interes, conferă intimatei calitate procesuală, conform art. 1 din Legea nr. 29/1990.
În ce priveşte reţinerea calităţii de proprietară asupra bunurilor „magazine", ca aparţinând reclamantei, instanţa de fond a avut în vedere constatările raportului de expertiză în baza căruia, a stabilit faptul că imobilele în litigiu au fost ridicate de reclamantă din fonduri proprii, că au fost folosite şi administrate de aceasta şi că a plătit taxe şi impozite, încă din anul 1971. Prin urmare, raportul de expertiză nu echivalează cu titlul de proprietate, ci este proba juridică în baza căreia, instanţa de fond a constatat că imobilele formează proprietatea reclamantei. Faptul că dreptul de proprietate nu a fost înscris în cartea funciară, nu conduce în mod automat la concluzia inexistenţei acestui drept, atâta timp, cât constatarea lui se poate face şi independent de înscrierea în cartea funciară şi atâta timp, cât Legea nr. 115/1998, ce complineşte Legea nr. 7/1996, la fel ca şi Codul civil, recunosc inclusiv proprietatea extrafunciară.
În cauză nu s-a făcut nici o dovadă a faptului că imobilele formează coproprietatea locuitorilor comunei sau că ar fi fost ridicate din fondurile acestora, aşa încât, fiind cuprinse în evidenţele contabile ale intimatei, apare evident faptul că ele nu puteau aparţine altor persoane.
Pe de altă parte, este de necontestat că anterior anului 1989, exista proprietatea cooperatistă în cadrul căreia cooperativele de consum, ca persoane juridice, erau titulare ale dreptului menţionat, drept care s-a păstrat şi după anul 1990, în măsura în care aceste organizaţii nu s-au desfiinţat, sub forma dreptului de proprietate, asupra bunurilor cuprinse în patrimoniul lor.
Emiterea unei hotărâri de guvern prin care aceste bunuri sunt evidenţiate, ca fiind proprietate publică, aduce atingere interesului reclamantei şi este producătoare de efecte juridice, de vreme ce scoate acele bunuri din proprietatea unei persoane juridice determinate, pentru a le include în proprietate de stat.
Faptul necontestării H.C.L. nu poate conduce la concluzia exprimată de recurenţi, potrivit căreia aceasta ar duce la un fine de neprimire a acţiunii, deoarece acest act nu are caracterul unui act juridic de sine stătător; nu a intrat în circuitul civil şi are doar valoarea unei liste - inventar care, fără emiterea hotărârii de guvern, nu ar fi produs nici o consecinţă juridică.
Critica formulată de Guvernul României conform căreia plângerea prealabilă a fost greşit introdusă de reclamantă, la Ministerul Administraţiei şi Internelor, şi nu la organul emitent al actului contestat, aşa cum cerea Legea nr. 29/1990, este de natură a contrazice critica formulată de Consiliul local, potrivit căreia procedura prealabilă a fost îndeplinită cu întârziere.
Pe de altă parte, este de observat că Ministerul Administraţiei şi Internelor are competenţa de a elabora proiectul de trecere al unor bunuri din proprietatea privată, în cea publică, potrivit art. 21 din Legea nr. 213/1998, aşa încât nu se poate susţine că plângerea prealabilă a fost greşit îndreptată. Chiar şi în situaţia unei erori de destinaţie, acesta avea obligaţia, fie de a-l înainta organului competent, fie de a răspunde în privinţa greşitei expedieri.
Avându-se, însă, în vedere competenţa Ministerului Administraţiei şi Internelor, de iniţiere a proiectului hotărârii de guvern, aşa după cum s-a arătat, se va constata corecta formulare a plângerii prealabile administrative, inclusiv în termenul prevăzut de art. 5 din Legea nr. 29/1990, care se întinde pe intervalul de un an, de la data publicării actului administrativ contestat, interval în care,reclamanta s-a încadrat.
Nici critica referitoare la greşita identificare a imobilelor nu este fondată, deoarece faptul indicării în dispozitivul sentinţei, a poziţiei din această anexă a acestora şi a denumirii bunurilor, permite individualizarea corectă a lor.
În orice caz, atât această critică, cât şi faptul neincluderii în dispozitivul aceleiaşi hotărâri, a unuia din bunurile contestate, reprezintă o problemă de executare a hotărârii ce ţine de interesul intimatei, şi nu al recurenţilor.
Cum intimata nu a declarat recurs, hotărârea va fi păstrată şi sub acest aspect.
Nefiind îndeplinit nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., cele două recursuri vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Guvernul României şi de Consiliul Local al Comunei Isverna, judeţul Mehedinţi, împotriva sentinţei nr. 549 din 30 septembrie 2004, a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2565/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 257/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
