ICCJ. Decizia nr. 2573/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ la data de 6 august 2004, reclamanta D.V. a solicitat, în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului București, să se dispună anularea hotărârii nr. 12972/9637 din 5 iulie 2004 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a admis cererea privind recunoașterea calității de beneficiară a prevederilor acestei legi, pentru cea de-a doua perioadă de refugiu (1 iulie 1944 - 6 martie 1945), dar i s-a respins solicitarea privind stabilirea acestei calități pentru prima perioadă de refugiu.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că solicită recunoașterea perioadei iulie 1940 - octombrie 1941, în care să beneficieze de prevederile Legii nr. 189/2000, deoarece a depus suficiente mijloace de probă în acest sens.
Prin sentința civilă nr. 2141 din 15 octombrie 2004, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei D.V., a anulat hotărârea nr. 12972/9637 din 5 iulie 2004, emisă de pârâta Casa de Pensii a municipiului București, pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, pentru perioadele 6 septembrie 1940 - 1 octombrie 1941 și 1 iulie 1944 - 6 martie 1945, cu începere de la 1 august 2003.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că, din probele administrate în cauză, rezultă că reclamanta a făcut dovada primei perioade de refugiu, care se situează între iulie 1940 și octombrie 1941, dar având în vedere că prin O.G. nr. 105/1999 se acordă drepturi începând cu 6 septembrie 1940, i s-a recunoscut ca primă perioadă de refugiu. 6 septembrie 1940 - 1 octombrie 1941.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs. pârâta Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în esență, se susține că instanța de fond a pronunțat o hotărâre greșită, deoarece materialul probator administrat în dosarul comisiei de specialitate este neconcludent în privința primei perioade de refugiu, celelalte mijloace de probă fiind administrate în dosarul instanței de fond.
Examinându-se sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate între 6 septembrie 1940 și 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)].
Prin Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, s-a precizat că prin persoană strămutată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice, precum și persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat ori cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral.
Prin aceleași norme s-a specificat că dovada încadrării în situațiile prevăzute prin ordonanța menționată se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa acestora, prin declarație cu martori.
Totodată, prin art. 61din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost introdus prin Legea nr. 319/2002, se prevede că dovada se poate face prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
în mod corect, instanța de fond a reținut că din declarațiile martorilor C.F. și S.O. rezultă cu claritate că prima perioadă de refugiu a reclamantei s-a situat în perioada iulie 1940 - octombrie 1941, când reclamanta s-a refugiat din comuna Șipotele Sucevei, județul Rădăuți (în prezent situată pe teritoriul Ucrainei), în comun Lețcani, județul Iași.
în acest fel, reclamanta îndeplinește condițiile prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru a putea beneficia de drepturile acordate prin acest act normativ și pentru perioada 6 septembrie 1940 - 1 octombrie 1941, instanța procedând just la modificarea începutului perioadei (6 septembrie, în loc de iulie 1940), în raport cu cerințele actului normativ, care stabilește că drepturile pot fi acordate numai pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945.
Nu poate fi primită critica din recurs, potrivit căreia prima instanță a greșit, administrând în cauză mijloace de probă suplimentare, care nu au fost prezentate comisiei de specialitate, înainte ca aceasta să emită hotărârea atacată.
în virtutea rolului său activ și ca urmare a faptului că normele procedurale permit acest lucru, instanța de fond a procedat corect, acceptând aceste dovezi noi.
Ca urmare, se constată că sentința pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, recursul declarat fiind respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2463/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2342/2005. Contencios → |
|---|
