ICCJ. Decizia nr. 2697/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Iași, la 6 septembrie 2004, A.T.I. a declarat recurs împotriva sentinței nr. 106 din 12 iulie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Iași, solicitând casarea hotărârii, cu trimiterea spre rejudecare a cauzei.
în motivarea recursului declarat, recurenta a susținut că în mod greșit, Curtea de Apel Iași a considerat că răspunsul Băncii Naționale a României nu este un act administrativ, întrucât nu a precizat ce este atunci acest răspuns.
A mai susținut recurenta, că vătămarea ce li s-a produs, este legată de dreptul ei constituțional la apărare.
Așa fiind, recurenta a precizat prin recursul declarat că în mod greșit, instanța de fond a soluționat cauza, prin admiterea excepției de inadmisibilitate a acțiunii.
Din actele cauzei, înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că prin sentința nr. 106 din 12 iulie 2004, a Curții de Apel Iași, s-a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâta Banca Națională a României.
S-a respins acțiunea reclamantului A.C., în numele A.T.I. Iași, în contradictoriu cu pârâta Banca Națională a României.
Instanța a reținut că prin acțiunea înregistrată la nr. 428 din 12 martie 2004, în numele A.T.I., s-a chemat în judecată pârâta Banca Națională a României, pentru a se dispune anularea adreselor nr. VII/3/AMS/458 din 29 ianuarie 2004 și nr. VII/3/AMS/1303 din 11 februarie 2004, emise de Direcția de Reglementare și Autorizare a Băncii Naționale a României și obligarea pârâtei să-i formuleze un răspuns "responsabil" la adresa sa cu nr. 21 din 16 ianuarie 2004 și notificarea nr. 22 din 29 ianuarie 2004, întrucât actele amintite îi produc grave prejudicii.
De precizat că prin adresa nr. 21 din 16 ianuarie 2004, reclamanta a solicitat pârâtei să-și exprime opinia cu privire la autenticitatea documentului utilizat de SC M., cu care reclamanta s-a judecat în dosarul nr. 1943/2003; aceasta, întrucât reclamanta susține că SC M. a omis și modificat părți din înscrisul Băncii Naționale a României nr. VII/3/5692/AMS din 4 iulie 2002.
Reclamantul a pretins pârâtei Banca Națională a României, în adresa sus citată, să precizeze în scris dacă este de acord ca documentul depus de SC M., în dosarul nr. 1933/2003, cel ce i-a fost transmis la 4 iulie 2002 și dacă Banca Națională a României este de acord ca acest document să fie folosit în instanță sub forma falsificată, însă din răspunsul primit, reclamantul susține că Banca Națională a României "nu este în măsură să asigure paternitatea și identitatea actelor pe care le emite".
Intimata-pârâtă a susținut prin întâmpinare, că acțiunea este inadmisibilă, actele atacate neîndeplinind condițiile de existență a unor acte administrative de autoritate, invocând și excepția de prematuritate, reclamantul neefectuând procedura prealabilă prevăzută de art. 5 din Legea nr. 29/1990, a contenciosului administrativ.
Acțiunea inițial înregistrată la Curtea de Apel București a fost declinată, conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, la Curtea de Apel Iași, dosarul înregistrându-se sub nr. 2345/2004.
Curtea de Apel Iași a constatat că potrivit art. 1 din Legea nr. 29/1990, acțiunea este inadmisibilă.
S-a reținut că noțiunea de act administrativ este definivă ca fiind forma juridică principală a activității autorităților administrației publice, care exprimă o manifestare unilaterală și expresă de voință, de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații, pe baza și în vederea organizării executării legii.
Ori în speță, a precizat instanța de fond, adresele a căror anulare se solicită, reprezintă în fapt, răspunsurile Direcției Reglementare și Autorizare din cadrul Băncii Naționale, la petiția reclamantului, prin care se solicită confirmarea identității scrisorii depusă de un terț, într-un dosar aflat pe rolul instanței, cu originalul pierdut de reclamant, precum și acordul solicitat Băncii Naționale a României, pentru folosirea înscrisului în instanță.
Banca Națională a României a răspuns cu adresa nr. VII/3/AMS/458 din 29 ianuarie 2004, prin remiterea fotocopiei originalului scrisorii aflate în arhiva sa, cu precizarea că în eventualitatea existenței unui fals în înscrisuri oficiale, reclamantul trebuie să se adreseze organelor competente.
Instanța a constatat că înscrisurile atacate nu sunt constitutive de drepturi și obligații prin ele însele în sensul legii, deci nu pot fi incluse în categoria actelor administrative cenzurabile în procedura prevăzută de Legea nr. 29/1990, acțiunea reclamantului putând intra sub incidența O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor.
Sentința atacată în cauză este legală, astfel că recursul declarat va fi respins conform art. 312 C. proc. civ.
Este de observat că reclamantul a formulat o adresă către Banca Națională a României în care a făcut anumite solicitări, așa cum s-a reținut mai sus.
La această adresă, intimata-pârâtă a răspuns, răspunsul trimis încadrându-se în categoria adreselor de răspuns la petițiile formulate de părți.
Faptul că intimata-pârâtă nu a răspuns în sensul dorit de reclamant, nu-i dă acestuia posibilitatea legală de a se plânge împotriva Băncii Naționale, care nu are nici o culpă în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990.
Răspunsul trimis de Banca Națională a României și atacat de reclamant, care a solicitat anularea sa în cadrul procedurii contencios-administrative, nu este un act administrativ în sensul Legii nr. 29/1990.
Suspiciunile afirmate de reclamant, în sensul unui fals, se pot concretiza în acționarea potrivit prevederilor legale la organele competente, neîncălcându-i-se recurentului-reclamant, dreptul de apărare, așa cum a pretins prin acțiune.
Așa fiind, recursul fiind neîntemeiat, a fost respins conform art. 312 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3158/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3199/2005. contencios → |
|---|
