ICCJ. Decizia nr. 3221/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea formulată la 24 decembrie 2004, reclamantul D.G. a solicitat ca, în temeiul art. 9 din Legea nr. 29/1990, să se dispună suspendarea executării Ordinului nr. 2.761/C din 5 octombrie 2004, emis de pârâtul Ministerul Justiției.
în motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin Ordinul nr. 2.761/C din 5 octombrie 2004, a fost suspendat din funcția de executor judecătoresc în circumscripția Judecătoriei Satu Mare, până la soluționarea procesului penal, ca urmare a trimiterii sale în judecată, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248, raportat la art. 2481C. pen. Reclamantul a susținut că executarea ordinului i-ar crea serioase prejudicii morale și patrimoniale, prin imposibilitatea de a continua exercitarea profesiei și suspendarea executării se impune, cu atât mai mult, cu cât, fondul cauzei va fi soluționat numai după rezolvarea excepției de neconstituționalitate, invocată prin acțiune și care implică sesizarea Curții Constituționale și suspendarea judecății.
Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat la 21 februarie 2005, încheierea prin care a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare formulată de reclamant.
Hotărând astfel, instanța de fond a constatat că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 9 din Legea nr. 29/1990, privind existența unui motiv bine justificat, pentru că suspendarea din funcție a reclamantului până la soluționarea procesului penal a fost dispusă în baza art. 47 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, care prevede această măsură în mod imperativ în cazul trimiterii în judecată a executorului judecătoresc și acest text de lege rămâne în vigoare până la constatarea neconstituționalității sale, de către Curtea Constituțională.
Instanța de fond a reținut că nu este întemeiat nici cel de-al doilea motiv privind producerea unei pagube iminente, cu motivarea că evitarea producerii pagubei iminente reprezintă o condiție subsidiară existenței motivului bine justificat, în interpretarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 29/1990, iar pe de altă parte, pagubele pot fi recuperate de reclamant, în situația dovedirii nevinovăției sale.
împotriva acestei încheieri a declarat recurs, reclamantul, solicitând ca în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., să fie modificată încheierea, în sensul admiterii cererii sale de suspendare a executării.
în primul motiv de recurs, s-a susținut că soluția de respingere a cererii de suspendare este în contradicție cu art. 23 din Constituție și art. 6 parag. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că se încalcă prezumția de nevinovăție, prevăzută ca o garanție juridico-socială acordată celui învinuit de săvârșirea unei infracțiuni, de a nu suferi sancțiuni de orice fel, înainte de a i se fi stabilit cu autoritate de lucru judecat, vinovăția în procesul penal.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul a criticat concluzia instanței de fond privind neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 29/1990, arătând că a dovedit existența atât a unui motiv bine justificat, cât și a prejudiciului care i s-ar crea prin imposibilitatea de a exercita profesia și de a rambursa creditul contractat pentru achiziționarea spațiului în care biroul său are sediu profesional. Recurentul a susținut că este greșită și concluzia instanței de fond care a apreciat că nu este un motiv suficient pentru suspendarea executării, invocarea excepției de neconstituționalitate a temeiului legal avut în vedere la emiterea ordinului contestat în justiție.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și 3041 C. proc. civ., Curtea a respins prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele considerente.
Măsura suspendării recurentului din funcția de executor judecătoresc, până la soluționarea definitivă a procesului penal intentat împotriva sa, a fost dispusă de Ministerul Justiției prin Ordinul nr. 2.761/C din 5 octombrie 2004, emis în baza art. 47 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, care prevede că această măsură se va lua de către ministrul justiției, din oficiu sau la propunerea Consiliului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, în situația trimiterii în judecată penală a executorului judecătoresc.
Față de caracterul imperativ al normei juridice aplicate de intimat la emiterea acestui ordin, instanța de fond a constatat judicios că, în cauză nu există un motiv bine justificat care, în sensul art. 9 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, poate determina suspendarea executării ordinului până la soluționarea acțiunii în anulare formulată pe calea contenciosului administrativ.
De asemenea, instanța de fond a constatat corect că nu reprezintă un motiv bine justificat de admitere a cererii de suspendare, invocarea de către recurent a neconstituționalității dispoziției legale, care a constituit temeiul juridic al ordinului de suspendare a activității sale de executor judecătoresc.
îndeplinirea condițiilor prevăzute în mod cumulativ de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, pentru măsura provizorie de suspendare a executării, nu se poate stabili decât în raport cu conținutul și efectele actului administrativ individual a cărui legalitate a fost contestată prin acțiunea în anulare, iar nu în funcție de consecințele procedurale ale unor mijloace de apărare, cum este suspendarea judecății fondului pricinii până la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată de recurent.
Este nefondată și susținerea recurentului privind îndeplinirea condiției de evitare a producerii unei pagube iminente, care ar rezulta din executarea ordinului contestat până la judecarea acțiunii în anulare. Măsura suspendării recurentului din funcția de executor judecătoresc a fost dispusă pe durata procesului penal, astfel că în situația constatării nevinovăției sale, există posibilitatea recuperării daunelor materiale suportate prin imposibilitatea exercitării profesiei în perioada respectivă.
Suspendarea recurentului din funcția de executor judecătoresc este consecința produsă de judecata penală asupra dreptului său de a îndeplini serviciul de interes public pentru care a fost numit. Această măsură are caracter administrativ, și nu penal, astfel încât nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 23 alin. (11) din Constituție, republicată și art. 6 parag. 2 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994, care prevăd prezumția de nevinovăție pentru orice persoană acuzată de o infracțiune.
în consecință, în procedura penală intentată împotriva sa, recurentul are posibilitatea să-și exercite drepturile de apărare, inclusiv în ceea ce privește garantarea prezumției de nevinovăție, care a fost invocată neîntemeiat în prezenta cauză.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a încheierii pronunțate de instanța de fond, înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de D.G.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3199/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3298/2005. Contencios → |
|---|
