ICCJ. Decizia nr. 2710/2005. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2710/2005
Dosar nr. 2555/2004
Şedinţa publică din 21 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1980 din 24 noiembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a respins acţiunea SC E. SA Bucureşti, formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, pentru anularea parţială a deciziei nr. 131 din 16 mai 2003 şi a procesului-verbal de control nr. 8751 din 27 noiembrie 2002, ca nefondată.
În motivare s-a reţinut, în esenţă, că actele administrative atacate sunt legale, întrucât o parte din sumele stabilite de organele de control, ca obligaţii bugetare, nu au fost contestate pe căile procedurale prevăzute de actele normative în vigoare la data întocmirii lor, iar celelalte sume, reprezentând penalităţi şi/sau majorări de întârziere, au fost corect calculate, întrucât reclamanta nu îndeplinea condiţiile pentru scutirea la plată prevăzute de art. 3 din HG nr. 1268/2000, privind strategia de privatizare a societăţii.
Împotriva sentinţei, reclamanta a declarat recurs, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În acest sens, prin motivele depuse la dosar, recurenta susţine că instanţa de fond a ignorat HG nr. 1268/2000, care prevede scutirea societăţii SC E. SA de plata oricăror penalităţi şi/sau majorări de întârziere aferente obligaţiilor bugetare până la privatizare şi, prin urmare, chiar dacă sumele cu acest titlu au fost stabilite prin alte acte de control (anterioare), nu pot fi considerate datorii în raport cu dispoziţiile imperative ale hotărârii guvernamentale menţionate.
Împrejurarea că Ministerul Finanţelor nu a emis certificatul de obligaţii financiare, nu justifică, în aprecierea recurentei, constatarea că reclamanta nu îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de facilităţile prevăzute de art. 3 din HG nr. 1268/2000, deoarece culpa aparţine respectivului minister care avea obligaţia de a emite certificatul, şi nu societăţii comerciale, iar, pe de altă parte, încheierea contractului de privatizare nu condiţionează eşalonările la plată a obligaţiilor bugetare.
Se mai susţine că societatea se afla în proces de privatizare, aşa încât eşalonările şi scutirile la plată trebuiau aplicate pentru atragerea de investitori, neputându-se afirma că aceste facilităţi operează după încheierea privatizării.
Cu privire la T.V.A., calculată de organele Ministerului Finanţelor, recurenta arată că instanţa de fond a ignorat constatările făcute de Curtea de Conturi a României, prin procesul-verbal din 16 ianuarie 2001, constatări obligatorii pentru toate organele de control financiar, potrivit cărora dispoziţia de înregistrare în contabilitate a obligaţiei de plată a T.V.A., este nelegală şi, ca atare, nu trebuie executată.
În fine, prin motivele de recurs se mai susţine că hotărârea atacată a fost dată cu neobservarea art. 18 alin. (10) din Legea nr. 137/2002, modificată prin OUG nr. 208/2002, privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care prevede acordarea înlesnirilor la plată, respectiv eşalonarea obligaţiilor bugetare pe o perioadă de 5 ani şi scutirea de la plată a majorărilor de întârziere şi a penalităţilor de orice fel, pentru societăţile comerciale aflate în derularea procedurilor de privatizare la data intrării în vigoare a legii.
Examinând sentinţa în raport cu criticile formulate, probele administrate şi dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este temeinică şi legală, iar recursul, nefondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.
Din actele dosarului rezultă că Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din Ministerul Finanţelor Publice, prin Decizia nr. 131 din 16 mai 2003, a respins contestaţia reclamantei şi a menţinut parţial măsurile organelor de control fiscal din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, cuprinse în procesul-verbal nr. 8751 din 27 noiembrie 2002, privind plata la bugetul de stat a sumelor de:
- 3.645.840.467 lei reprezentând T.V.A.;
- 131.844.671.721 lei majorări de întârziere aferente T.V.A.;
- 13.821.541.311 lei majorări de întârziere aferente impozitului pe salarii, inclusiv pe salariile de virat la bugetul local;
- 7.053.930.717 lei majorări de întârziere aferente impozitului pe profit;
- 17.536.856 lei majorări de întârziere aferente impozitului pe dividende;
- 1.237.151.823 lei reprezentând penalităţi aferente impozitului pe venitul din salarii, inclusiv pentru salariile de virat la bugetul local;
- 3.342.497 lei penalităţi de întârziere aferente Fondului special de solidaritate pentru persoanele cu handicap;
- 14.868.090 lei penalităţi de întârziere aferente Fondului special pentru susţinerea învăţământului de stat;
- 1.945.850.950 lei penalităţi de întârziere aferente T.V.A.;
- 100.313.073 lei penalităţi de întârziere pentru neplata impozitului pe profit şi
- 4.218.977 lei penalităţi aferente impozitului pe dividende.
Potrivit art. 3 alin. (4) din OUG nr. 13/2001, în vigoare la data introducerii contestaţiei la organul administrativ cu activitate jurisdicţională, „Contestaţia nu poate avea ca obiect alte sume şi măsuri, decât cele stabilite prin actul atacat".
Or, procesul-verbal nr. 8751 din 27 noiembrie 2002, atacat de reclamantă la Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, nu stabileşte obligaţii de plată decât pentru o parte din sumele contestate, T.V.A. în sumă de 3.645.840.467 lei, majorările de întârziere aferente acesteia în valoare de 29.083.853.333 lei, precum şi majorările de întârziere de 7.728.292.088 lei aferente impozitului pe salarii, cele aferente impozitului pe profit în sumă de 1.151.869.648 lei şi cele aferente impozitului pe dividende totalizând 1.293.611 lei, fiind stabilite prin procese-verbale de control anterioare (nr. 200447 din 12 august 1998 şi nr. 9824 din 21 noiembrie 1998), necontestate.
Prin urmare, în raport cu dispoziţiile legale mai sus menţionate, în mod corect organul administrativ cu activitate jurisdicţională şi instanţa de judecată au respins susţinerile societăţii reclamante privitoare la obligaţiile bugetare care nu fac obiectul actului de control atacat.
Susţinerea potrivit căreia organele de control şi de contencios fiscal nu ar fi trebuit să preia, în continuare, „datorii istorice", câtă vreme prin HG nr. 1268/2000 s-a dispus scutirea de plata oricăror penalităţi şi/sau majorări de întârziere aferente obligaţiilor bugetare până la privatizarea societăţii, nu poate fi primită.
Aceasta, deoarece, scutirea de plată este condiţionată potrivit art. 3 din hotărâre, de emiterea certificatelor de obligaţii bugetare de către creditorii bugetari, conform legii, fiindcă facilităţile se aplică penalităţilor şi/sau majorărilor de întârziere „în cuantumurile existente la data emiterii certificatelor de obligaţii bugetare". Or, aceste certificate nu au fost emise, nefiind solicitate de cei interesaţi, inclusiv, deci, de reclamantă.
În plus, societatea comercială în cauză nici nu a parcurs toate etapele prevăzute de HG nr. 1268/2000 pentru îndeplinirea procedurii de privatizare, iar contractul de privatizare nu a fost încheiat.
În ce priveşte aprecierea făcută de Curtea de Conturi a României, prin actul de control din 16 ianuarie 2001, în sensul că obligaţia de plată a T.V.A., suplimentară în sumă de 3.645.840.467 lei, pentru transferul unor televizoare către SC E.E. SA şi a majorărilor de întârziere aferente totalizând 2.998.703.784 lei, este nelegală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este irelevantă pentru soluţionarea cauzei de faţă.
Obligaţia bugetară în discuţie a fost stabilită printr-un act de control necontestat (procesul-verbal nr. 9824 din 23 noiembrie 1998), întocmit de organele îndrituite ale Ministerului Finanţelor Publice, iar, pe de altă parte, controlul ulterior exercitat de Curtea de Conturi, chiar dacă constată existenţa unor acte nelegale ale organelor fiscale, nu le poate anula în mod nemijlocit, Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi a României, atunci în vigoare, neprevăzând o astfel de posibilitate.
De altfel, chiar Curtea de Conturi a reţinut prin actul de control invocat de recurentă, culpa conducerii societăţii reclamante pentru necontestarea pe căile legale, a procesului-verbal întocmit de organele Ministerului Finanţelor Publice.
Nici critica referitoare la neaplicarea Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, modificată prin OUG nr. 208/2002, nu poate fi primită.
Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, instanţa de fond a constatat că art. 18 alin. (10) din Legea nr. 137/2002, invocat, nu este aplicabil cauzei, fiindcă, la data controlului, societatea comercială nu a făcut dovada că se află în derularea procedurilor de privatizare.
Constatarea este corectă, având în vedere adresa nr. 340101 din 23 mai 2002 a A.P.A.P.S., din care rezultă că sunt în curs de elaborare doar documentele necesare publicării anunţului de vânzare, nefiind făcute precizări referitoare la încheierea contractului de vânzare.
În consecinţă, faţă de considerentele anterior prezentate, Înalta Curte constată că sentinţa atacată este legală şi temeinică, iar recursul nefondat şi, ca atare, urmează să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC E. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1980 din 24 noiembrie 2003, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2709/2005. Contencios. Anulare parţială H.G.... | ICCJ. Decizia nr. 2714/2005. Contencios. Anularea suspendării... → |
|---|
