ICCJ. Decizia nr. 2717/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2717/2005
Dosar nr. 7621/2004
Şedinţa publică din 21 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 320 din 8 iunie 2004, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea reclamantei B.M., formulată în contradictoriu cu Casa de Pensii a judeţului Caraş-Severin, a anulat hotărârea acesteia, nr. 275 din 4 februarie 2004 şi a obligat-o să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, pentru perioada septembrie 1940 - 6 martie 1945.
În motivare, instanţa a reţinut că, deşi actul eliberat de Direcţia Judeţeană Cluj a Arhivelor Naţionale nu atestă calitatea de refugiată, din motive etnice, din Ardealul de Nord, a reclamantei, această calitate este dovedită cu declaraţiile martorilor P.A. şi R.N.
Împotriva sentinţei, Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin a declarat recurs, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate şi susţinând că situaţia de refugiat trebuie dovedită cu acte oficiale, declaraţiile martorilor fiind insuficiente pentru acordarea drepturilor prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.
Recursul este întemeiat.
În adevăr, HG nr. 127/2002 privind aprobarea Normelor pentru aplicarea prevederilor OG nr. 105/1999, privind acordarea unor drepturi, persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, din motive etnice, stabileşte prin art. 4 alin. (1), că dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1, se face cu acte oficiale, dovadă pe care reclamanta nu a făcut-o.
Alin. (2) al textului menţionat, privitor la proba cu martori pe care instanţa îl evocă în considerentele sentinţei, a fost, însă, greşit aplicat, întrucât textul precizează că dovada persecuţiei etnice se poate face prin declaraţie de martori, „în lipsa actelor oficiale".
Or, în cauză reclamanta nu a depus diligenţe pentru a obţine acte de la unitatea militară specializată din Piteşti şi nici de la autorităţile locale, pentru a dovedi, aşa cum pretinde, că a locuit cu părinţii săi, în localitatea Cuzăplac, judeţul Sălaj şi că s-a refugiat după 6 septembrie 1940, în comuna Răchiţele, judeţul Cluj.
Din aceste motive, concluzia instanţei potrivit căreia lipsesc actele oficiale şi dovada refugiului poate fi făcută exclusiv cu martori, este greşită.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este netemeinică şi nelegală şi, ca atare, urmează ca prin admiterea recursului, să fie desfiinţată.
Cauza va fi trimisă la aceeaşi instanţă, pentru rejudecare, instanţa de trimitere urmând să administreze şi proba cu acte (înscrisuri de la U.M. Piteşti, de la Primăriile comunelor Cuzăplac, judeţul Sălaj şi Răchiţele, judeţul Cluj), privind părinţii reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin împotriva sentinţei civile nr. 320 din 8 iunie 2004 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2716/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2718/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
