ICCJ. Decizia nr. 302/2005. Contencios. Anulare decizie A.N.V. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 302/2005
Dosar nr. 4260/2004
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 5977/CA/2003, la Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, reclamanta SC D.T. SRL Timişoara a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală a Vămilor (Autoritatea Naţională a Vămilor), pentru anularea deciziei nr. 25231 din 11 iulie 2003, emisă de pârâtă, precum şi obligarea acesteia la plata sumei de 10 miliarde lei, reprezentând daune materiale şi morale, pricinuite prin măsurile dispuse de autoritatea administrativă, prin actul contestat.
În motivarea acţiunii s-a arătat că Decizia emisă de pârâtă este lovită de nulitate absolută, prin încălcarea prevederilor art. 99 din HG nr. 1114/2001 şi ale art. 48 alin. (1) din Constituţia României, nefiind menţionate încălcările reglementărilor vamale săvârşite de reclamantă şi nici indicată calea de atac ce poate fi exercitată împotriva deciziei şi instanţei judecătoreşti competentă. Autoritatea vamală a apreciat că societatea reclamantă se face vinovată de înscrierea în declaraţiile vamale de import întocmite în 25 martie 2003, pentru SC L. SRL Almaş, a codului tarifar 074, ceea ce semnifică scutirea de la obligarea garantării datoriei vamale, deşi societatea importatoare a beneficiat de acest privilegiu, în baza deciziei unei alte autorităţi vamale - Direcţia Regională Vamală Iaşi, potrivit adreselor nr. 22045 din 4 noiembrie 2002 şi nr. 5806 din 14 martie 2003.
Solicitarea de daune materiale şi morale a fost justificată prin privarea reclamantei, de dreptul de a-şi realiza obiectul de activitate, concedierea unui număr de 10 angajaţi şi pierderea tuturor clienţilor care au apelat la alţi comisionari în vamă.
Prin sentinţa civilă nr. 71/PI din 3 februarie 2004, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins acţiunea.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Scutirea de la obligaţia de a garanta datoria vamală acordată de Direcţia Regională Vamală Iaşi, conform celor două adrese la care se face trimitere prin acţiune, este valabilă numai pentru operaţiunile de import în regim de perfecţionare activă ale SC L. SRL, efectuate exclusiv prin birourile vamale din subordinea acestei autorităţi vamale, dar nu şi pentru operaţiunile efectuate prin Biroul Vamal Timişoara. De altfel, în ambele aprobări emise de Direcţia Regională Vamală Iaşi, se menţionează valabilitatea lor, pentru Biroul Vamal Piatra Neamţ.
În ceea ce priveşte adresa nr. 5629 din 13 martie 2003, invocată de reclamantă, aceasta nu reprezintă aprobarea pentru scutirea de la garantarea datoriei vamale, ci conţine aprobarea pentru extinderea operaţiunilor de perfecţionare activă la Biroul Vamal Timişoara.
Reclamanta a încălcat prevederile art. 2 alin. (1) şi art. 5 alin. (2) din Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 977/2000, potrivit cărora scutirile pentru garantarea datoriei vamale se acordă de direcţiile vamale regionale, exclusiv în raza de competenţă a acestora. Aceasta, în condiţiile în care, în calitate de comisionar vamal, reclamanta a întocmit declaraţiile vamale din 25 martie 2003, pentru SC L. SRL, cu date nereale, care atestau o aprobare obţinută în condiţiile legii, de scutire de la depunerea garanţiei vamale.
Urmare a respingerii ca nefondat, a primului capăt de acţiune, s-a respins şi cererea de acordare a despăgubirilor materiale şi morale.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, reclamanta SC D.T. SRL Timişoara, care a apreciat ca netemeinică şi nelegală, soluţia Curţii de Apel Timişoara, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta a precizat că în urma interpretării greşite a conţinutului adreselor nr. 4335 din 26 februarie 2003 şi nr. 5629 din 13 martie 2003, acestea fiind chiar confundate, s-a ajuns la schimbarea naturii juridice a deciziei contestate, prin care s-a dispus suspendarea autorizaţiei de comisionar în vamă a societăţii.
De asemenea, greşit au fost interpretate şi prevederile HG nr. 1114/2001, privind Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, în special a prevederilor art. 154, ignorând faptul că societatea comercială importatoare a beneficiat de scutirea de la obligarea garantării datoriei vamale şi în raport cu care a fost trecut codul tarifar 074, în declaraţiile vamale de import întocmite de recurenta-reclamantă.
În fine, deşi instanţa a pus în vedere pârâtei, să facă dovada faptelor de care se face vinovată reclamanta, în mod nejustificat s-a respins acţiunea acesteia.
Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor mai sus enunţate, dar şi în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că hotărârea judecătorească este temeinică şi legală, neexistând motiv pentru casarea sau modificarea ei.
Curtea de Apel Timişoara a analizat atent materialul probator administrat şi a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale incidente în cauză, constatând legalitatea deciziei nr. 25231 din 21 mai 2003 emisă de Direcţia Generală a Vămilor (conform OUG nr. 90/2003 - Autoritatea Naţională a Vămilor).
Prin această decizie, autoritatea vamală a suspendat autorizaţia de comisionar în vamă a SC D.T. SRL, pe o perioadă de două luni, pentru nerespectarea prevederilor art. 95 lit. n) din Regulamentul de aplicare a Codului vamal, aprobat prin HG nr. 1114/2001; potrivit acestora, în exercitarea activităţii, comisionarul în vamă are obligaţia să informeze conducerea biroului vamal pe lângă care funcţionează, cu privire la orice încălcare a reglementărilor vamale de care ia cunoştinţă.
Din coroborarea art. 2 alin. (1), cu art. 5 alin. (2) din Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 977/2000, rezultă în mod clar că scutirile pentru garantarea datoriei vamale se acordă de Direcţiile vamale regionale exclusiv în raza de competenţă a acestora.
Cu toate acestea, recurenta-reclamantă, în calitatea sa de comisionar în vamă pentru SC L. SRL, a apreciat că pentru operaţiunile efectuate prin Biroul Vamal Timişoara, sunt valabile actele emise de Direcţia Regională Vamală Iaşi, respectiv autorizaţia de perfecţionare activă nr. 22044 din 4 noiembrie 2002 şi aprobările de scutire de la garantarea datoriei vamale nr. 5806 din 14 martie 2003 şi nr. 22045 din 4 noiembrie 2002.
Pornind de la aceste documente, recurenta-reclamantă a înscris în declaraţiile vamale de import întocmite la 25 martie 2003, codul 5100/074, plasând marfa în regim de perfecţionare activă, cu suspendarea plăţii drepturilor de import şi fără garantarea datoriei vamale.
Adresa nr. 5629 din 13 martie 2003 a Direcţiei Generale a Vămilor, conţine aprobarea pentru extinderea operaţiunilor de perfecţionare activă la Biroul Vamal Timişoara, însă nu reprezintă şi aprobarea pentru scutirea de la garantarea datoriei vamale, în sensul art. 1 din Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 977/2000.
În aceste condiţii, instanţa fondului a stabilit în mod corect că autoritatea vamală a aplicat, cu respectarea legii, sancţiunea prevăzută de art. 99 alin. (1) din HG nr. 1114/2001.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC D.T. SRL Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 71/PI din 3 februarie 2004, a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2718/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 309/2005. Contencios. Anulare decizie A.N.V.... → |
|---|
