ICCJ. Decizia nr. 2800/2005. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2800/2005
Dosar nr. 7193/2004
Şedinţa publică din 26 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 12 februarie 2001 şi ulterior precizată, reclamantul F.C. a solicitat constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M.07 nr. 1000, eliberat de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei la 5 mai 1994, pârâtei A.F. SA Dolj, (în prezent SC A. SA Filiaşi), pentru suprafaţa de 6979,482 mp (situată în punctul L.), obligarea acesteia să elibereze terenul de materialele feroase şi construcţiile aflate pe teren, obligarea la 155.350.000 lei actualizaţi, reprezentând despăgubiri, plus cheltuieli de judecată.
Pârâta SC A. SA Filiaşi a formulat cerere de chemare în garanţie a A.V.A.S., arătând că a cumpărat de la aceasta, 26.961 de acţiuni şi că în contract, vânzătorul a atestat că societatea deţine în proprietate, şi terenul litigios.
În motivarea acţiunii s-a arătat că terenul a aparţinut mamei reclamantului şi în mod nelegal a fost inclus în certificatul contestat.
Prin sentinţa civilă nr. 312/2004, a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ, a fost admisă acţiunea precizată, s-a constatat nul absolut, actul atacat, s-a disjuns capătul de cerere privind obligaţia de a face şi cererea de despăgubiri, s-a respins cererea de chemare în garanţie şi pârâta SC A. SA Filiaşi a fost obligată la 6.603.000 lei cheltuieli de judecată. Sentinţa a fost pronunţată în fond după casarea sentinţei nr. 281/2002, a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ, de către Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 1590/2003.
Instanţa a reţinut că certificatul este nul absolut, deoarece terenul de 6979,482 lei mp aparţine reclamantului, reconstituirea dreptului de proprietate făcându-se anterior emiterii certificatului contestat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, SC A. SA Filiaşi.
În motivarea recursului s-a arătat că reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în anul 1998; că raportul de expertiză tehnică nu a fost adus la cunoştinţa pârâtei; că în mod greşit s-a respins cererea de chemare în garanţie; că nu a fost citat Ministerul Agriculturii care a emis certificatul; că nu s-a ţinut cont de sentinţa civilă nr. 6608/1994 a Judecătoriei Craiova, care a constatat că terenul este proprietatea statului; că terenul este necesar desfăşurării activităţii pârâtei; că reclamantul a cunoscut din anul 1994, de existenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi că în mod greşit pârâta a fost obligată la cheltuieli de judecată.
Verificând cauza în funcţie de motivarea recursului, în lumina dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele.
Din actele depuse la dosar şi din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, rezultă că părinţii reclamantului, în prezent decedaţi, figurează în registrul agricol 1956 - 1958, cu o suprafaţă de teren de 9,83 ha în care se cuprinde şi suprafaţa în litigiu şi care se suprapune pe terenul pârâtei menţionat în certificatul contestat.
Mama reclamantului a fost pusă în posesie pe vechiul amplasament, cu excepţia terenului de la punctul L., deoarece acesta se află în posesia pârâtei-recurente, astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică efectuat şi din actele cu nr. 9494/2000 şi nr. 16561/2001, emise de Primăria oraşului Filiaşi.
Având în vedere că reclamantul este moştenitorul părinţilor săi, F.I. şi I.F., proprietari ai terenului de 6979,482 mp, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis pentru recurentă se impunea a fi desfiinţat în ce priveşte suprafaţa de teren precizată, pârâta-recurentă nefăcând nici o dovadă a faptului că pentru desfăşurarea activităţii este necesar acest teren sau atelierul cu dimensiunile de 12,5 m x 12,5 m identificat de expert.
Întrucât s-a vătămat dreptul de proprietate al petentului, acţiunea acestuia este întemeiată în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 29/1990.
Referitor la constatarea nulităţii absolute a actului administrativ atacat, instanţa de fond a pronunţat o soluţie greşită faţă de dispoziţiile art. 1 şi 5 din Legea nr. 29/1990, însă pârâta neformulând motive de recurs în acest sens, instanţa nu se poate pronunţa din oficiu, nefiind întrunite cerinţele art. 306 alin. (2) C. proc. civ.
Actul administrativ care vatămă un drept subiectiv recunoscut de lege, se anulează, în acest sens dispunând textul art. 1 din Legea nr. 29/1990, lege specială privind contenciosul administrativ. În acest domeniu nu se face distincţie între nulităţi, iar acţiunea se formulează în condiţiile art. 5 din Legea nr. 29/1990.
Încălcarea acestor dispoziţii legale de către instanţa de fond nu a fost, însă, criticată de recurentă şi nu reprezintă motive de casare de ordine publică, pentru a se desfiinţa sentinţa atacată.
Susţinerea recurentei, în sensul că reclamantul cunoştea din anul 1994, de existenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate, nu este dovedită şi oricum nu poate fi admisă faţă de faptul că nu s-a formulat motiv de recurs privind constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Numai în măsura în care s-ar fi criticat sentinţa sub acest aspect, se putea discuta tardivitatea atacării actului administrativ, întrucât instanţa de fond a apreciat că fiind vorba de nulitate absolută, nu se aplică termenele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990. Or, nefiind criticată această soluţie, sentinţa rămâne neschimbată.
În ce priveşte motivul de recurs invocat, referitor la raportul de expertiză tehnică, se constată că pârâta-recurentă a fost reprezentată de apărător ales la judecarea în fond a pricinii, însă nu a formulat nici o obiecţiune privind necitarea la efectuarea expertizei sau cu privire la constatările expertului. Drept urmare, astfel de critici nu le poate formula direct în recurs.
Cererea de chemare în garanţie a fost în mod legal respinsă de curtea de apel, având în vedere că cererea de despăgubiri nu poate fi soluţionată de instanţa de contencios administrativ. Ministerul Agriculturii a figurat în proces, recurenta fiind în eroare, atunci când susţine contrariul. Cât priveşte sentinţa nr. 6608/1994 a Judecătoriei Craiova, invocată de recurentă, se constată că aceasta nu este opozabilă reclamantului, întrucât nu a figurat ca parte în procesul respectiv. Reclamantul a dovedit prin probele administrate, că este succesorul părinţilor săi care au fost proprietarii terenului litigios, iar în sentinţa precizată se face menţiunea că acel teren este deţinut de A. Filiaşi din anul 1965, fără alte precizări.
Referitor la obligarea recurentei la cheltuieli de judecată, se apreciază că au fost corect aplicate dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., de către instanţa de fond.
Pentru considerentele expuse, recursul va fi respins ca nefondat, în cauză neexistând motive de casare care să poată fi analizate din oficiu conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC A. SA Filiaşi împotriva sentinţei civile nr. 312 din 13 mai 2004 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2799/2005. Contencios. Anulare Ordine emise de... | ICCJ. Decizia nr. 2803/2005. Contencios. Refuz primire în... → |
|---|
