ICCJ. Decizia nr. 2813/2005. Contencios
| Comentarii |
|
La data de 16 iunie 2003, D.I. a chemat în judecată Direcția Generală a Pașapoartelor și Serviciul de Evidență Informatizată a Persoanei al județului Gorj, solicitând să se dispună anularea măsurii de suspendare a dreptului de călătorie în străinătate pe o perioadă de 4 ani, dispusă în privința sa, ca nelegală.
De asemenea, a cerut obligarea celor două autorități publice pârâte, la plata unor despăgubiri bănești în valoare de 1.000.000 lei pe zi, pentru daunele morale provocate de măsura respectivă, cu începere de la data de 26 februarie 2003 și până la desființarea restricției.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că la 26 februarie 2003, autoritățile maghiare i-au aplicat în pașaport, ștampila de interzicere a accesului în Ungaria, pe perioada de 1 an, deși nu a comis nici o infracțiune în acea țară.
De asemenea, cu recomandata nr. 50032 din 13 aprilie 2003, pârâta secundă i-a comunicat că i-a fost suspendat dreptul de a călători în străinătate, dat ulterior, Direcția Generală a Evidență Informatizată a Persoanei a menținut măsura luată de organul din subordine.
în opinia lui D.I. această măsură nu se justifică, de vreme ce nu au fost săvârșite infracțiunile prevăzute de art. 14 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 65/1997, modificată prin O.U.G. nr. 119/2002.
Chiar dacă faptele penale ar fi fost comise, durata sancțiunii aplicate rămâne exagerată și se impune reducerea ei, corespunzător gravității faptei săvârșite.
Prin sentința civilă nr. 626 din 28 octombrie 2004, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea, în sensul că a redus termenul de restricționare impus reclamantului, de la 4 ani, la 1 an.
Totodată, a fost respinsă cererea formulată de reclamant, pentru acordarea unor despăgubiri, pe considerentul că acesta nu a făcut dovada prejudiciului pretins suferit prin emiterea actelor administrative.
împotriva sentinței a declarat recurs, D.I.
Recurentul a susținut că prima instanță a reținut eronat și fără probe, desfășurarea unor activități neautorizate pe teritoriul Ungariei, precum și returnarea sa în România, ca temei pentru aplicarea dispozițiilor art. 14 lit. e) din O.G. nr. 65/1997.
De asemenea, nu a obligat pe pârâți la plata despăgubirilor bănești cerute și a cheltuielilor de judecată, deși acestea i se cuveneau ca efect al rezolvării date primului capăt al acțiunii.
Criticile sunt neîntemeiate.
Din însăși conținutul acțiunii rezultă fără echivoc că la data de 26 februarie 2003, autoritățile ungare i-au aplicat lui D.I., în pașaport, ștampila de interzicere a accesului în Ungaria, pe o perioadă de un an.
Prin urmare, reclamantul admite că în cazul său a operat o returnare din Ungaria, în România și această măsură a stat la baza suspendării dreptului de călătorie în străinătate, până la data de 26 februarie 2007, conform art. 14 lit. e) din O.G. nr. 65/1997, privind regimul pașapoartelor în România, aprobată prin Legea nr. 216/1996 și modificată prin O.U.G. nr. 119/2002.
Măsura suspendării a fost motivată și de clauzele stipulate în acordul de readmisie încheiat de România și Ungaria.
A existat, așadar, un motiv de returnare a reclamantului, care nu a fost combătut de acesta, prin administrarea unor probe concludente în cursul judecății și oricum, de principiu, interdicția impusă de statul vecin nu poate fi supusă cenzurii din partea instanței naționale care, în raport cu gravitatea faptei, a redus totuși, durata suspendării dreptului de călătorie în străinătate, la un an.
împrejurarea că ulterior pronunțării sentinței s-a decis de către autoritatea publică competentă, anularea măsurii de suspendare nu justifică nici ea o altă concluzie.
Cât privește daunele morale, instanța de fond a reținut corect că ele nu sunt cuvenite reclamantului, în raport cu lipsa oricăror probe care să demonstreze realitatea pretinsului prejudiciu de ordin moral suferit, dar și cu conduita culpabilă a acestuia, care a determinat faptul returnării în România.
în sfârșit, se constată că nici prin acțiune și nici oral, la ultimul termen de judecată, D.I. nu a învestit instanța de judecată, cu un capăt de cerere accesoriu, având ca obiect restituirea de către pârâți, a unor cheltuieli de judecată.
Ca atare, în mod netemeinic s-a susținut în recurs că ar exista o omisiune a curții de apel de a se pronunța asupra cheltuielilor respective.
Ținând seama de considerentele expuse în cele ce preced și de lipsa unor motive de casare, de ordine publică, ce ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a fost respins recursul, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3092/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2841/2005. Contencios → |
|---|
