ICCJ. Decizia nr. 2963/2005. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2963/2005
Dosar nr. 4679/2004
Şedinţa publică din 10 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 29 octombrie 2003, reclamanta C.E.C. SA a solicitat anularea deciziei nr. 327/2003, a Ministerului Finanţelor Publice, a procesului-verbal nr. 22135/2003, emis de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Bucureşti şi constatarea prescripţiei dreptului Ministerului Finanţelor Publice de a cere obligarea la plată a C.E.C. SA.
În motivarea acţiunii s-a arătat că cele constate prin procesul-verbal nr. 22135/2003 au făcut obiectul procesului-verbal nr. 16318/1996; că prin dispoziţia nr. 1556298/1996 s-a stabilit obligaţia C.E.C. de a aduce la îndeplinire măsurile stabilite prin actul de control nr. 16318/1996; prin Decizia nr. 569/1997 a fost respinsă contestaţia împotriva procesului-verbal din 1996, iar prin sentinţa civilă nr. 1186/1997 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, irevocabilă prin Decizia nr. 829/1999 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ, a fost respinsă contestaţia C.E.C., formulată împotriva deciziei nr. 569/1997. În cuprinsul sentinţei civile nr. 1186/1997 s-a menţionat că la data de 14 octombrie 1997, reclamanta a solicitat suspendarea executării actului administrativ, în temeiul art. 9 din Legea nr. 29/1990 şi prin încheierea de la aceeaşi dată, cererea a fost respinsă ca nefondată.
Faţă de acestea, reclamanta consideră că suspendarea executării procesului-verbal nr. 16318/1996 nu a operat nici un moment în decursul perioadei cuprinse între data la care a devenit executoriu şi data la care s-a împlinit termenul prescripţiei în care putea fi executat.
Reclamanta a invocat şi dispoziţiile art. 10 alin. (2) din OG nr. 11/1996, care prevăd că exercitarea căilor de atac nu suspendă obligaţia de plată. În concluzie, reclamanta susţine că obligaţia bugetară este prescrisă conform art. 3 alin. (1), coroborat cu art. 6 şi 7 din Decretul nr. 167/1958, precum şi conform art. 97 şi 98 din OG nr. 11/1996.
Prin sentinţa civilă nr. 170/2004, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Instanţa a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 din OG nr. 70/1997 şi ale art. 16 lit. a) şi b) din Decretul nr. 167/1958; că dreptul organului de control, de a stabili diferenţa de impozit, nu e prescris, deoarece prescripţia a fost întreruptă în perioada 31 iulie 1998 - 1 aprilie 1999 şi 22 iulie 2002 - 8 octombrie 2003 şi că nici dreptul de a cere executarea silită nu este prescris, individualizarea obligaţiei de plată făcându-se prin procesul-verbal contestat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen, reclamanta.
În motivarea recursului s-a susţinut că nu s-au arătat motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, hotărârea nefiind corespunzător motivată.
Recurenta a precizat că a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită a procesului-verbal nr. 16318 din 26 septembrie 1996. A apreciat că acest act este titlu de creanţă, deoarece cuprinde rezultatul verificărilor, menţionează diferenţele între obligaţiile de plată determinate de plătitor şi cele legal datorate, conform art. 4 lit. c) din OG nr. 11/1996; că organul de control avea dreptul de a cere executarea silită a procesului-verbal din 1996, începând cu 12 octombrie 1996 (15 zile de la constatarea făcută prin procesul-verbal nr. 16318 din 26 septembrie 1996) şi până la 27 ianuarie 1998, data declarării recursului împotriva sentinţei civile nr. 1186/1997 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ (1 an, 3 luni, şi 15 zile); că prescripţia şi-a reluat cursul la 1 aprilie 1999 (data pronunţării hotărârii instanţei care a respins recursul reclamantei declarat împotriva sentinţei civile nr. 1186/1997 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ) şi că socotind şi termenul scurs înainte de suspendare, de 1 an, 3 luni şi 15 zile, termenul de prescripţie s-a împlinit la 1 ianuarie 2003, anterior procesului-verbal nr. 22135 din 4 iulie 2003.
S-a mai arătat în motivarea recursului, că dreptul organului fiscal de a stabili diferenţe de impozit s-a prescris conform art. 3 alin. (1), art. 6 şi 7 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 21 din OG nr. 70/1997; că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958; că recurenta nu a recunoscut debitul şi nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, întrucât a contestat procesul-verbal nr. 35588 din 22 iulie 2002 (despre care se face vorbire în nota de constatare nr. 565375 din 7 aprilie 2003).
Verificând cauza, în funcţie de motivarea recursului, în lumina dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele.
Prin procesul-verbal de control nr. 16318 din 26 septembrie 1996, organele fiscale au dispus ca C.E.C. să procedeze la cuantificarea facilităţilor acordate salariaţilor şi la stabilirea unei diferenţe de natura impozitului pe salarii. Această măsură, contestată de C.E.C., a fost în final confirmată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 829 din 1 aprilie 1999, prin care a fost respins recursul declarat de C.E.C., la 27 ianuarie 1998, împotriva sentinţei civile nr. 1186/1997 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ. Prin această sentinţă se respinsese acţiunea reclamantei privind anularea procesului-verbal nr. 16318 din 26 septembrie 1996 şi a deciziei nr. 569/1997, a Ministerului de Finanţe.
Prin procesul-verbal nr. 35588 din 22 iulie 2002, organele de control au dispus calcularea influenţelor de impozit pe salarii, pentru perioada 1994 - 1996.
Recurenta-reclamantă nu a contestat acest aspect al procesului-verbal nr. 35588 din 22 iulie 2002, astfel cum rezultă din actul (contestaţia) depus în recurs, iar prin nota de constatare nr. 565375 din 7 aprilie 2003 sau nr. 10412 din 2 aprilie 2003, C.E.C. a fost de acord să recalculeze impozitul pe salarii datorat.
Deoarece până la data controlului în urma căruia s-a întocmit procesul-verbal nr. 22135 din 4 iulie 2003, care formează obiectul acţiunii de faţă, C.E.C. nu a adus la îndeplinire măsurile dispuse, organele de control au stabilit în sarcina contestatoarei, obligaţii de plată în sumă de 36.088.705.775 lei, reprezentând diferenţă impozit pe salarii, majorări şi penalităţi de întârziere, conform procedurii convenite prin Nota de constatare nr. 10412 din 2 aprilie 2003.
Dreptul organelor fiscale de a stabili diferenţe de impozit şi majorări de întârziere se prescrie în termen de 5 ani de la data la care trebuia plătit impozitul, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 din OG nr. 70/1997.
Prescripţia dreptului organului de control de a stabili diferenţe de impozit şi de a cere executarea măsurilor dispuse prin procesul-verbal nr. 16318 din 26 septembrie 1996, a început să curgă la data de 12 octombrie 1996 [în termen de 15 zile de la data de 26 septembrie 1996, când s-a încheiat procesul-verbal nr. 16318, conform dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din OG nr. 11/1996].
Termenul de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili diferenţa de impozit s-a îndeplinit, astfel, la data de 12 octombrie 2001.
Prescripţia nu a fost întreruptă prin introducerea acţiunii recurentei-reclamante, de anulare a procesului-verbal nr. 16318 din 26 septembrie 1996, conform art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958.
Cauza de întrerupere a cursului prescripţiei prevăzută de acest text legal (introducerea unei cereri de chemare în judecată) operează numai în situaţia în care creditorul (şi nu debitorul) acţionează în judecată pe debitorul obligaţiei şi acţiunea sa este admisă. Printr-o asemenea acţiune este răsturnată prezumţia lipsei de convingere a creditorului asupra temeiniciei pretenţiei sale, ceea ce conduce la întreruperea prescripţiei.
Or, în situaţia de faţă, C.E.C., în calitate de debitor al obligaţiei stabilite prin procesul-verbal din 26 septembrie 1996, a acţionat în judecată pe creditor pentru a se anula obligaţia sa (sentinţa civilă nr. 1186/1997 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, irevocabilă conform deciziei nr. 829/1999 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin care acţiunea C.E.C. a fost respinsă).
Ar fi lipsit de justificarea logică dacă s-ar reţine că acţiunea în justiţie a debitorului întrerupe cursul prescripţiei, întrucât în atare situaţie s-ar ajunge la apărarea intereselor creditorului, având în vedere modul de calcul al prescripţiei, când a intervenit o cauză de întrerupere, deşi debitorul, prin formularea acţiunii, urmăreşte apărarea intereselor sale.
Nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, referitoare la recunoaşterea de către reclamantă, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, recunoaştere intervenită la 2 aprilie 2002, conform notei de constatare nr. 10412.
Această recunoaştere este ulterioară împlinirii termenului de prescripţie mai sus precizat, 12 octombrie 2001, astfel încât nu are relevanţă juridică din acest punct de vedere.
În concluzie, dreptul organelor fiscale de a stabili diferenţe de impozit şi majorări, s-a prescris la data de 12 octombrie 2001.
Constatând că instanţa de fond a pronunţat o soluţie nelegală, întrucât a apreciat eronat că a intervenit întreruperea cursului prescripţiei, Curtea va admite recursul, va modifica sentinţa şi va admite acţiunea, ca fiind întemeiată.
Pe cale de consecinţă, actele administrative atacate vor fi anulate.
În ce priveşte suspendarea cursului prescripţiei, se constată că nu a intervenit nici o cauză de suspendare, potrivit art. 13 din Decretul nr. 167/1958.
Dispoziţiile art. 10 alin. (2) din OG nr. 11/1996, care prevăd că obligaţia de plată a debitorilor nu este suspendată ca urmare a formulării vreunei contestaţii (în procedură prealabilă sau la instanţă), nu au aplicabilitate referitor la procesul-verbal nr. 16318/1996. Prin acest act nu au fost individualizate creanţe bugetare, acestea fiind stabilite prin procesul-verbal de control contestat în cauza de faţă, act care se va anula prin prezenta hotărâre, pentru considerentele expuse, referitoare la prescrierea dreptului organelor fiscale de a stabili diferenţe de impozit, majorări şi penalităţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta C.E.C. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 170 din 2 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Modifică sentinţa atacată şi, în fond, admite acţiunea formulată de reclamanta C.E.C. SA.
Anulează Decizia nr. 327 din 8 octombrie 2003. a Ministerului Finanţelor Publice şi procesul-verbal nr. 22135 din 4 iulie 2003, emis de Direcţia Generală a Marilor Contribuabili Bucureşti.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2961/2005. Contencios. Anulare decizii A.N.V.... | ICCJ. Decizia nr. 2964/2005. Contencios. Anulare decizie... → |
|---|
