ICCJ. Decizia nr. 3107/2005. Contencios. Anulare act de control constatare încheiat de organele financiare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3107/2005
Dosar nr. 8300/2004
Şedinţa publică din 17 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 4 octombrie 2002, reclamanta SC I. SA Oradea a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor şi Direcţia Controlului Fiscal Bihor, anularea pct. 1 şi 2 din dispozitivul deciziei nr. 503 din 30 septembrie 2002, emisă de Ministerul Finanţelor, precum şi anularea procesului-verbal de control nr. 4009 din 24 mai 2002.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că în baza contractului de vânzare-cumpărare ulei brut nr. 5781 din 27 septembrie 2001, vânzătorul SC M. SA i-a facturat cu titlu de avans, suma de 60 miliarde lei, din care 9.579.831.933 lei reprezenta T.V.A.
Atât organul de control, cât şi cel de soluţionare a contestaţiei au apreciat că reclamanta nu poate să deducă T.V.A. - ul, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 19 lit. b) din OUG nr. 17/2000, respectiv contribuabilul să justifice că bunurile sunt destinate pentru nevoile firmei şi sunt proprietatea acesteia.
Reclamanta a susţinut, însă, că bunurile au intrat în proprietatea sa, chiar dacă nu au fost predate, astfel că are dreptul la deducere.
Referitor la suma de 1.160.900.000 lei reprezentând T.V.A. aferent facturii emisă de SC D.N. SRL, consideră că a dedus-o legal, neputând fi reţinută poziţia organului de control, că programul software nu este utilizat pentru nevoile firmei, deoarece nu a fost pus în funcţiune.
Cu privire la impozitul pe profit în sumă de 710.201 lei, cu majorări şi penalităţi, se arată că, în mod greşit a fost respinsă contestaţia, ca nemotivată în fapt şi în drept.
Curtea de Apel Oradea, prin sentinţa nr. 643/CA/2002 - P, a respins acţiunea şi cererea de suspendare a executării măsurilor dispuse prin procesul-verbal de control nr. 4009 din 24 iunie 2002 şi menţinute prin Decizia nr. 503 din 30 septembrie 2002 a Ministerului Finanţelor.
Recursul declarat de SC I. SA Oradea împotriva acestei sentinţe a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 349 din 30 ianuarie 2004.
S-a casat sentinţa şi cauza a fost trimisă, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, cu motivarea că pentru stabilirea situaţiei de fapt se impune administrarea în cauză a unei expertize.
Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 465/CA din 4 octombrie 2004 - P.I., a admis acţiunea reclamantei, a anulat în parte Decizia nr. 503 din 30 septembrie 2002, emisă de Ministerul Finanţelor şi procesul-verbal de control nr. 4009 din 24 iunie 2002, încheiat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, cu privire la sumele de 9.579.831.933 lei reprezentând T.V.A. aferentă facturii nr. 2721386 din 24 octombrie 2001, 1.160.900.000 lei reprezentând T.V.A. aferentă facturii nr. 5278545 din 21 februarie 2002, 710.201 lei impozit pe profit, 43.322 lei penalităţi şi 7.102 lei majorări aferente. Au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantei, 48.500.000 lei, cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, în nume propriu şi în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, pentru următoarele motive:
- instanţa de fond a soluţionat cauza, fără citarea Direcţiei Controlului Fiscal Bihor care a încheiat procesul-verbal de control, astfel că hotărârea pronunţată nu poate fi pusă în executare;
- instanţa a considerat greşit că actul depus la dosar de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor nu reprezintă obiecţiuni la raportul de expertiză.
În subsidiar, recurenta a arătat, în esenţă, că instanţa a reţinut greşit că SC I. SA îndeplineşte condiţiile art. 18 şi 19 din OUG nr. 17/2000.
Recursul nu este întemeiat.
Cu privire la primul motiv de recurs se reţine că, în speţă, corect a fost citată ca parte în proces, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, şi nu organul local prin care aceasta îşi exercită atribuţiile de control, respectiv Direcţia Controlului Fiscal Bihor care nu are personalitate juridică.
Aşadar, Direcţia Controlului Fiscal Bihor, neavând personalitate juridică, nu putea sta în proces în nume propriu.
De altfel, în acest sens a fost şi poziţia reprezentantei pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, la termenul de judecată din 31 mai 2004.
Al doilea motiv de recurs este, de asemenea, neîntemeiat.
În conţinutul actului depus la dosar, ca fiind obiecţiuni la raportul de expertiză, este expus punctul de vedere al unor specialişti din cadrul Direcţiei de Control Fiscal Bihor - Serviciul Mari Contribuabili, în legătură cu răspunsurile date de expert la obiectivele expertizei efectuate în cauză.
Actul în discuţie a fost intitulat chiar de specialiştii care l-au întocmit, „Punct de vedere privind raportul de expertiză contabilă judiciară" şi cum nu s-a formulat nici o întrebare care putea fi elucidată de expert, corect instanţa a procedat la soluţionarea cauzei, fără a-i mai solicita acestuia vreun răspuns.
Având în vedere situaţia de fapt, precum şi probele administrate, nici critica formulată în subsidiar de recurentă nu poate fi reţinută, ca fiind întemeiată.
Astfel, potrivit art. 18 din OUG nr. 17/2000, contribuabilii înregistraţi ca plătitori de T.V.A. au dreptul la deducerea taxei aferente bunurilor şi serviciilor achiziţionate destinate realizării de operaţiuni supuse T.V.A., conform art. 17.
Or, în speţă, reclamanta este plătitoare de T.V.A., iar operaţiunea privind livrările de materii prime este supusă T.V.A. - ului, astfel că sunt îndeplinite condiţiile textului sus menţionat.
Art. 19 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă prevede obligaţia agentului economic să justifice suma taxei prin documente întocmite conform legii de către contribuabili înregistraţi ca plătitori de T.V.A. şi să justifice că bunurile în cauză sunt destinate pentru nevoile firmei şi sunt proprietatea acesteia.
SC I. SA a justificat suma taxei, cu documentul întocmit conform legii de către un contribuabil plătitor de T.V.A. (factura D x EQ nr. 2721386 din 21 octombrie 2001, emisă de SC M. SA), iar uleiul brut livrat este destinat nevoilor reclamantei, obiectul de activitate al acesteia fiind producerea uleiului de consum.
Momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra materiei prime pentru producţie a fost corect stabilit de instanţa de fond, ca fiind acela al încheierii contractului, în raport cu dispoziţiile Codului civil (art. 1295).
Din probele administrate în cauză, rezultă fără echivoc că reclamanta îndeplineşte condiţiile art. 19 din OUG nr. 17/2000 şi cu privire la deductibilitatea T.V.A. aferentă facturii emise de SC D.N. SRL, cele 50 de bucăţi licenţe pentru sistem management cod bare fiind necesare societăţii în procesul de producţie.
Faţă de cele ce preced, sentinţa atacată este legală şi temeinică, iar recursul se priveşte ca nefondat, urmând să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva sentinţei civile nr. 465/CA din 4 octombrie 2004, a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3103/2005. Contencios. Pensie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3108/2005. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
