ICCJ. Decizia nr. 3165/2005. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3165/2005
Dosar nr. 7760/2004
Şedinţa publică din 19 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 12 februarie 2004, reclamanta SC B.F. SRL a solicitat anularea deciziei nr. 1 din 14 ianuarie 2004, emisă de Ministerul Finanţelor Publice şi exonerarea de plata sumei totală de 3.406.721.250 lei, reprezentând T.V.A. suplimentară, majorări de întârziere, dobânzi şi penalităţi de întârziere.
În motivarea acţiunii, reclamanta arată că prin procesul-verbal încheiat la 30 octombrie 2003, de organele de control ale Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili din municipiul Bucureşti şi judeţul Ilfov, a fost obligată la plata sumei totale de 5.568.681.042 lei, (din care 746.741.288 lei T.V.A. suplimentar, 2.529.157.834 lei majorări de întârziere şi dobânzi, 1.336.650.000 lei T.V.A., 238.140 lei dobânzi şi 220.500 lei penalităţi), aferente sumelor încasate de la chiriaşi şi pentru impozitul pe clădiri şi asigurare clădire, pentru închirieri de spaţii aferente birourilor şi pentru Fondul de solidaritate socială cu persoanele handicapate.
Mai arată că nelegal i s-a respins contestaţia formulată împotriva procesului-verbal de control, prin Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2004, deoarece sumele reţinute ca T.V.A. datorată, cu dobânzi şi penalităţi pentru impozitul pe clădiri şi primele de asigurare, recuperate de la chiriaşi proporţional cu spaţiul ocupat de aceştia, nu pot fi asimilate veniturilor care ar intra în sfera de aplicare a T.V.A., iar pentru T.V.A. în sumă de 1.336.650.000 lei, aferentă închirierii de spaţii pentru birouri, avea dreptul legal la deducere.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 1456 din 9 iunie 2004, a respins acţiunea, ca neîntemeiată, reţinând că sumele recuperate de reclamantă în baza contractelor de închiriere încheiate cu chiriaşii săi, reprezintă venituri suplimentare, ca şi impozitul pe clădiri recuperat de la chiriaşi, acestea fiind supuse plăţii T.V.A.
Reclamanta a declarat recurs împotriva sentinţei, considerând că este netemeinică, deoarece sumele încasate de la chiriaşi, cu titlu de cotă parte din cheltuielile făcute pentru achitarea impozitului pe clădire şi a poliţelor de asigurare, nu sunt purtătoare de T.V.A., iar faptul că în contractele de închiriere s-a prevăzut obligaţia chiriaşilor de a achita contravaloarea impozitului pe clădire şi a primelor de asigurare pe clădiri şi bunuri, nu poate schimba natura obligaţiei şi destinaţia sumelor achitate, deoarece chiriaşii s-au subrogat în obligaţiile reclamantei.
Menţionează că subrogarea prevăzută în contractele încheiate cu chiriaşii, în care s-a prevăzut expres destinaţia sumelor, nu este de natură să modifice dispoziţiile legale privitoare la scutirea de T.V.A. pentru impozite şi prime de asigurare şi că poliţele de asigurare încheiate cu O. SA au fost de tipul I/C Extinsă, pentru asigurarea şi a bunurilor locatarilor, conform prevederilor din contractul de închiriere, aspect ce nu a fost analizat de către instanţa de fond.
Ca atare, solicită admiterea recursului, în sensul anulării parţiale a deciziei şi procesului verbal în discuţie, cu privire la sumele de 746.741.288 lei reprezentând T.V.A. necolectat, 2.529.157.834 lei reprezentând majorări de întârziere şi dobânzi şi 130.772.128 lei, reprezentând penalităţi de întârziere, în total pentru 3.406.721.250 lei.
Recursul este nefondat.
Recurenta-reclamantă contestă numai faptul că nu a fost scutită de plata T.V.A. suplimentară reţinută în sarcina sa, pentru că nu a colectat-o din sumele încasate de la chiriaşi, în contul cheltuielilor aferente impozitului pe clădiri şi primelor de asigurare a clădirii.
Se va reţine, însă, că veniturile obţinute de la chiriaşi cu titlu de cotă parte din cheltuielile cu impozitul pe clădiri şi cu asigurarea clădirii reprezintă venituri conexe activităţii de închiriere a spaţiilor pentru birouri, aşa cum au stabilit corect organele financiar-fiscale şi a reţinut şi prima instanţă.
Chiar dacă recurenta susţine că în contractele de închiriere s-a prevăzut expres ca chiriaşii să suporte cota parte din aceste cheltuieli, trebuie avut în vedere că era obligaţia recurentei, în calitate de proprietar, să achite impozitul pe clădiri şi primele de asigurare a clădirii.
Acestea sunt venituri suplimentare obţinute de recurentă, care pot fi încadrate ca o chirie suplimentară faţă de cea stabilită exclusiv pentru spaţiile puse la dispoziţie chiriaşilor, ca birouri şi cum obligaţia plăţii impozitului pe clădiri şi a primelor de asigurare revine proprietarului imobilului, respectiv recurentei, aceasta avea obligaţia de a calcula şi plăti T.V.A. aferentă sumelor încasate de la chiriaşi în acest scop.
Din contractele de închiriere nu se poate deduce o subrogare a chiriaşilor în obligaţia plăţii de către recurentă a cotelor părţi din impozitul pe clădiri şi a primelor de asigurare clădire, ci dimpotrivă, rezultă că recurenta subscrie în numele său poliţele de asigurare a imobilului în calitate de proprietar, împotriva incendiilor, pagubelor provocate de apă, pierderii chiriei ca urmare a unor calamităţi şi altele asemenea, asigurare ce acoperă răspunderea civilă a sa în calitate de proprietar al imobilului, iar tot în calitate de proprietar are obligaţia legală să plătească impozitul pe clădiri.
Astfel fiind, pentru sumele primite de la chiriaşi în contul impozitului pe clădiri şi a primelor de asigurare avea obligaţia să calculeze şi să vireze către bugetul de stat T.V.A. corespunzătoare, conform prevederilor art. 2 din OG nr. 3/1992, respectiv ale art. 2 din OUG nr. 17/2000 şi a normelor de aplicare a acestor două ordonanţe, ţinându-se cont că perioada în discuţie este 1 octombrie 1998 - 31 decembrie 2002.
Cum se datora suma de 746.741.288 lei cu titlu de T.V.A. pentru sumele primite de la chiriaşi în contul impozitului pe clădiri şi a primelor de asigurare clădiri, pentru plata cu întârziere s-au calculat corect majorări de întârziere, dobânzi şi penalităţi de întârziere, conform prevederilor art. 34 din OG nr. 3/1992, art. 31 din OUG nr. 17/2000 şi art. 33 din Legea nr. 345/2002, aflate în vigoare în perioada supusă controlului.
Susţinerea recurentei, că nu s-a avut în vedere că în cadrul asigurării s-a cuprins şi asigurarea unor bunuri mobile ale chiriaşilor, este irelevantă pentru soluţionarea pricinii, pentru că în contractele de închiriere se prevede expres că locatarul (chiriaşul) era obligat să se ocupe personal de asigurarea bunurilor mobiliare suplimentare existente în spaţiile închiriate şi a celor imobiliare suplimentare şi la plata primelor de asigurare la bunurile mobile şi pentru răspunderea civilă a locatarului.
Ca atare, sumele primite de la chiriaşi în contul primelor de asigurare apar ca o chirie suplimentară, achitată recurentei pentru obligaţia ce a contractat-o aceasta cu asigurătorul, în vederea asigurării imobilului şi a unor bunuri mobile puse la dispoziţia chiriaşilor, contractare făcută în calitate de proprietar al imobilului şi al unor bunuri mobile.
Pentru toate considerentele arătate mai sus, urmează să se respingă recursul de faţă, ca nefondat, în temeiul art. 299 şi 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC B.F. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1456 din 9 iunie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3163/2005. Contencios. Anulare Ordin şi... | ICCJ. Decizia nr. 3166/2005. Contencios. Anulare act... → |
|---|
