ICCJ. Decizia nr. 3494/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1761 din 29 octombrie 2003, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei SC T.V.S. SRL, formulată în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenienții în interesul pârâtului, O.R.D.A. și O.G.C., organism de gestiune colectivă al drepturilor de autor, având ca obiect solicitarea de anulare a Anexei nr. 2 la H.G. nr. 144/2003, pentru aprobarea Metodologiilor privind utilizarea repertoriului de opere audiovizuale al organismelor de gestiune colectivă și a tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere audiovizuale, cu excepția autorilor muzicii.
Prin aceeași sentință au fost admise cererile de intervenție formulate de O.R.D.A. și O.G.C.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că acțiunea reclamantei, ca societate - distribuitor prin cablu, este neîntemeiată, în raport cu prevederile Legii nr. 8/1996, întrucât aceasta, utilizând operele audiovizuale, are toate obligațiile prevăzute de normele în materie. Susținerile reclamantei, privitoare la pretinsa dublă impunere și la încălcarea principiului neretroactivității legii, sunt nefondate, în condițiile în care s-a reținut că din activitatea de distribuire prin cablu a operelor audiovizuale, se obține profit.
în fine, s-a precizat în sentință că remunerațiile prevăzute în H.G. nr. 144/2003, în ceea ce privește cuantumul lor, au fost stabilite în urma negocierilor dintre reprezentantul distribuitorilor prin cablu, incluzând reclamanta, și organismele de gestiune colectivă, cât și a raportului consultativ, în cadrul medierii efectuată de O.R.D.A. Obligația de plată pentru retransmitere a fost și este permanentă, potrivit art. 13 lit. j) din Legea nr. 8/1996, hotărârea în litigiu stabilind cuantumul acestora, inclusiv pentru cele restante din anul 2002, iar în ceea ce privește natura juridică a obligației, aceasta nu reprezintă o plată retroactivă a unei obligații noi, ci aplicarea efectivă a prevederilor Legii nr. 8/1996.
împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs, reclamanta, care, invocând prevederile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., a solicitat modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii și anulării Anexei nr. 2 la H.G. nr. 144/2003.
în dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurenta a arătat că instanța de fond a făcut o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 13 lit. e), g) și j) din Legea nr. 8/1996, potrivit cu care dreptul de retransmisie nealterată, simultană și integrală al unei opere constituie un drept distinct și exclusiv al autorului, față de dreptul de emitere sau transmitere.
Recurenta a precizat că distribuitorii prin cablu nu au calitatea de utilizatori de opere audiovizuale, această calitate revenind exclusiv organismelor de televiziune. în virtutea calității de distribuitor de servicii, și nu a celei de radiodifuzor, se realizează practic serviciul de transport al conținutului informațional al programelor de televiziune.
Recurenta-reclamantă a mai criticat hotărârea instanței de fond, pentru a fi reținut, fără temei, că nu operează în cauză, urmare a prevederilor nelegale ale actului normativ criticat, o îmbogățire fără justă cauză a titularilor de drepturi de autor, în condițiile în care societatea reclamantă, neutilizând operele audioviziale, nu există justificare legală pentru plata vreunei remunerații, cu atât mai mult, cu cât, drept bază de calcul este luată totalitatea încasărilor brute lunare.
în fine, recurenta a mai susținut că în mod greșit instanța de fond a apreciat că prevederile din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 144/2003, ce impun plata remunerației pentru perioada anterioară publicării actului normativ, respectiv 1 ianuarie 2003 - 10 martie 2003, nu au caracter retroactiv, încălcând, astfel, principiul neretroactivității expres prevăzut în Codul civil și în Constituția României.
Recursul este nefondat.
Examinând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate de recurenta-reclamantă și în raport cu probele administrate, dar și cu prevederile legale incidente în cauză, înalta Curte a reținut că nici una din criticile recurentei nu este întemeiată, pentru următoarele considerațiuni.
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 8/1996, respectiv art. 13 lit. e), g) și j), utilizarea sau exploatarea unei opere dă naștere la drepturi distincte și exclusive ale autorului de a autoriza, printre altele, retransmiterea nealterată, simultană și integrală a unei opere, prin oricare din mijloacele legale prevăzute de un organism de emisie, diferit de organismul de origine a operei radiodifuzate sau televizate. Rezultă din acest text, că retransmiterea prin cablu se efectuează numai de către distribuitorii de servicii de programe prin cablu.
Așadar, instanța de fond a dat o corectă interpretare acestor prevederile legale, reținând că retransmiterea prin cablu fiind un drept distinct recunoscut titularilor de drepturi, în mod legal generează remunerații distincte față de orice drept patrimonial, inclusiv cel de emitere sau transmitere prin intermediul unui organism de televiziune sau radiodifuziune.
Critica recurentei și, totodată, interpretarea sa dată Legii nr. 8/1996 nu poate fi împărtășită și în raport cu prevederile art. 10 și 12 din același act normativ, ce conferă autorului unei opere, un drept patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod și când anume va fi utilizată sau exploatată opera sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții.
Așa fiind, înalta Curte a reținut că instanța fondului în mod just a stabilit că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, prevederile H.G. nr. 144/2003 privind utilizarea repertoriului de opere audiovizuale al organismelor de gestiune colectivă de către distribuitorii de servicii de programe prin cablu, neavând un caracter vătămător pentru recurentă, făcând și aplicarea art. 123 alin. (2) și art. 130 lit. b) din Legea nr. 8/1996, potrivit cu care organismele de gestiune colectivă elaborează tabele pentru domeniul lor de activitate, cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite. precum și metodologiile ce trebuie negociate cu utilizatorii, în vederea plății acestor drepturi, în cazul acestor opere al căror mod de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către titularii de drepturi.
Nefondată este și critica recurentei referitoare la dubla impunere în privința distribuitorilor prin cablu, și la tripla impunere în privința abonaților, ceea ce generează și îmbogățirea fără justă cauză, întrucât, așa cum s-a reținut și de către instanța de fond, recurenta, în calitatea sa de distribuitor prin cablu, utilizând operele audiovizuale, are toate obligațiile prevăzute de reglementările în vigoare, inclusiv cele de plată, ceea ce nu generează, însă, o îmbogățire fără justă cauză a titularilor de drepturi de autor.
în fine, nici critica vizând retroactivitatea prevederilor din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 143/2003, ce impun plata remunerației pentru perioada anterioară publicării actului normativ, nu este fondată, în condițiile în care prin această reglementare s-a stabilit cuantumul obligațiilor de plată pentru retransmitere, fiind determinate și sumele restante pentru anul 2002. Cum obligația de plată derivă din lege și este permanentă, corect a reținut instanța de fond, că sumele în discuție nu reprezintă o plată retroactivă a unei obligații noi, ci reflectă conținutul prevederilor Legii nr. 8/1996.
Față de toate cele enunțate, conform art. 312 C. proc. civ., constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, înalta Curte a respins recursul de față, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3358/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1735/2005. Contencios → |
|---|
