ICCJ. Decizia nr. 3338/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Reclamanții P.P., R.C. și B.A. au chemat în judecată Ministerul Administrației și Internelor, solicitând instanței, ca în contradictoriu cu acesta și pe calea contenciosului administrativ, să dispună anularea hotărârii nr. 19 din 24 iulie 2003, emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul pârâtului, prin care s-a menținut decizia de imputare nr. 48 din 3 martie 2003, emisă de Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei, prin care le-a fost imputată suma de 57.600.000 lei, din care 19.946.880 lei, lui P.P., 20.378.880 lei, lui R.C. și 17.274.240 lei, numitei B.A. Reclamanții au solicitat, atât anularea hotărârii nr. 19 din 24 iulie 2003, precum și suspendarea executării deciziei de imputare, până la soluționarea cauzei.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că în luna iunie 2001 s-a înregistrat cererea petentei G.M., privind emiterea unui act de identitate, ca urmare a restabilirii domiciliului în București și a admiterii cererii de repatriere, însă față de faptul că petenta nu a prezentat un document care să facă dovada domiciliului, s-au avut în vedere dispozițiile art. 11 din Legea nr. 105/1996, iar ulterior, petenta s-a adresat conducerii Ministerului Administrației și Internelor, cu o altă cerere, repartizată Direcției Generale de Evidență Informatizată a Persoanei, la care s-a anexat copia certificatului eliberat de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin care pârâtul era obligat să elibereze petentei, un act de identitate, în condițiile art. 17 alin. (1) din Legea nr. 105/1996.
Reclamanții au invocat și excepția tardivității cercetării administrative și a emiterii deciziei de imputare nr. 48 din 3 martie 2003, precum și excepția nemotivării deciziei de imputare, față de dispozițiile art. 25 alin. (5) din O.G. nr. 121/1998.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 2132 din 17 decembrie 2003, a respins acțiunile conexe formulate de reclamanți, ca neîntemeiate.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că cercetarea administrativă, ca și emiterea deciziei de imputare, s-au dispus, efectuat și emis cu respectarea condițiilor și termenelor prevăzute de O.G. nr. 121/1998. De asemenea, s-a reținut că nici excepția privind nemotivarea deciziei de imputare invocată de pârâți, nu poate fi primită, întrucât din chiar conținutul acesteia rezultă motivarea în fapt și în drept.
S-a mai reținut și faptul că în ceea ce privește litigiul dintre G.M. și Ministerul de Interne, prin actele administrative deduse judecății s-a reținut corect situația de fapt și s-a stabilit corect răspunderea materială a reclamanților, pentru paguba produsă instituției.
împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică, au declarat recursuri, reclamanții P.P., R.C. și B.A.
în recursurile lor, reclamanții P.P. și R.C., fiecare, separat, au susținut că:
- instanța de fond în mod greșit și fără a motiva, a respins toate excepțiile și apărările invocate de contestatori și a considerat că cercetarea administrativă a fost dispusă în termen. Astfel, prin Ordinul de zi pe unitate nr. 156 din 9 august 2002, a fost constituită Comisia de cercetare, rezultând că între data hotărârilor definitive și data dispunerii cercetării administrative au trecut în fapt 10 - 14 luni, încălcându-se, astfel, termenul de 60 de zile prevăzut de lege pentru efectuarea cercetării;
- cu privire la nemotivarea deciziei de imputare nr. 48/2003, urmează a se observa că nu au fost evocate faptele comise de reclamanții P.P., R.C. și B.A., culpa acestora, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu;
- în mod greșit, instanța a considerat că reclamanții au contestat componența Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor, când de fapt, s-a contestat componenta Comisiei de cercetare administrativă numită prin Ordinul de zi pe unitate nr. 156 din 9 august 2002.
Recurenții au mai susținut că decizia Ministerului de Interne, de a nu pune în executare hotărârea definitivă și a declara recurs la sentința nr. 1348/2001, a condus la majorarea prejudiciului și că între obligarea Ministerului Administrației și Internelor, la plata sumei de 57.600.000 lei și faptele reținute contestatorilor, nu există un raport de cauzalitate.
La rându-i, recurenta B.A. a susținut că:
- în mod eronat, instanța de fond a reținut ca moment de referință privind curgerea termenului de 60 de zile prevăzut de lege, ca începând cu data de 3 iulie 2002, când șeful unității a dispus efectuarea cercetării administrative, și nu începând cu data de 2 aprilie 2002, când acesta a luat cunoștință de producerea pagubei;
- nici comisia de cercetare administrativă și nici instanța de fond nu au defalcat răspunderea individuală a reclamanților, în raport cu funcția deținută, cu atribuțiile și responsabilitățile fiecăruia, cu atât mai mult, cu cât recurenta fusese disculpată disciplinar de către conducerea Ministerului Administrației și Internelor, sancțiunea disciplinară fiindu-i anulată, și nu ridicată;
- instanța de fond omite să se pronunțe cu privire la faptul că în cauză au fost efectuate două cercetări administrative, cu încălcarea O.G. nr. 121/1998, care nu prevede decât o singură cercetare administrativă și nu dă dreptul Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, să soluționeze plângerea împotriva unei decizii de imputare, prin casarea acesteia, cu trimitere spre efectuarea unei noi cercetări.
Recursurile sunt nefondate.
în fapt, la data de 1 iunie 2001, reclamanta G.M. a solicitat pârâtului, prin Direcția Evidența Populației, emiterea uni act de identitate, ca urmare a restabilirii domiciliului în București și a admiterii cererii de repatriere, însă, având în vedere că petenta nu a prezentat un document care să facă dovada domiciliului, s-au avut în vedere dispozițiile art. 14 din Legea nr. 105/1996.
Ulterior, reclamanta s-a adresat Ministerului Administrației și Internelor, cu o altă cerere, la care a anexat un certificat de grefă eliberat de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin care Ministerul Administrației și Internelor a fost obligat să elibereze petentei, un act de identitate, în condițiile art. 17 alin. (1) din Legea nr. 105/1996, obligație căreia nu i-a dat curs (art. 17, Cartea de identitate provizorie se eliberează persoanelor fizice care nu posedă toate actele necesare în vederea eliberării cărții de identitate).
Urmare a recursului în anulare declarat de Ministerul Administrației și Internelor, Curtea de Apel București a pronunțat sentința nr. 1348 din 15 octombrie 2001, prin care l-a obligat pe recurent la plata sumei de 200.000 lei daune pe zi de întârziere, pentru neexecutarea deciziei Curții Supreme de Justiție, începând cu data de 5 iulie 2001 și până la executarea acesteia, sumă ce a fost imputată prin decizia nr. 48 din 3 martie 2003, reclamanților P.P., B.A. și R.C., vinovați de producerea pagubei.
Decizia de imputare a fost temeinic motivată, îndeplinind cele două condiții obligatorii privind termenul în care poate fi contestată și organul competent în soluționarea contestației. Ea a fost emisă în termenul prevăzut de lege, "cel mult 30 de zile de la data înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă, la organul competent să o emită".
Cât privește cercetarea administrativă, aceasta a fost, de asemenea, efectuată în termenul prevăzut de lege, așa încât excepția tardivității efectuării acesteia nu poate fi primită.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, privind răspunderea materială a militarilor, "termenul pentru efectuarea cercetării administrative și înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau șeful unității a constatat sau a luat cunoștință de producerea pagubei.
în cauză, termenul de 60 de zile prevăzut de actul normativ sus-menționat, a început să curgă de la data la care Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei a plătit suma datorată, și nu de la data pronunțării sentinței civile nr. 1348/2001, această sentință fiind atacată cu recurs de către Ministerul Administrației și Internelor, la Curtea Supremă de Justiție, recurs respins de instanța supremă.
Față de dispozițiile art. 31 și 32 din O.G. nr. 121/1998, Cap. IV "Căile de atac", Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor de pe lângă Ministerul Administrației și Internelor a fost legal constituită și și-a desfășurat activitatea cu respectarea termenelor și condițiilor prevăzute de lege, astfel că susținerile recurentei B.A. privind acest aspect, nu pot fi acceptate.
Nici susținerea referitoare la faptul că nu a fost propusă "darea la scădere" din evidența contabilă a pagubei, pentru care s-a stabilit răspunderea lor materială, nu poate fi primită, deoarece, pe de o parte, potrivit dispozițiilor art. 39 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, comisia are dreptul să propună acest lucru, doar în cazul în care nu se poate stabili răspunderea materială, iar pe de alta, comisia a stabilit fără dubii că răspunderea materială revine celor trei funcționari ai Direcției de Evidență a Populației, respectiv P.P., R.C. și B.A., vinovați de producerea pagubei.
"Situația de excepție" invocată de recurenți în apărare nu-și găsește locul în această cauză, întrucât această sarcină, eliberarea cărților de identitate era principala atribuție a Direcției de Evidență a Populației, atribuție legală și obligatorie care revenea reclamanților-recurenți, așa cum rezultă din dispozițiile Legii nr. 105/1996, astfel cum a fost modificată și completată, ca și din Regulamentul de organizare și funcționare a Direcției de Evidență a Populației, atribuție stabilită în sarcina reclamanților, de către Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr. 2142/2001, dar pe care aceștia au ignorat-o, considerând-o nelegală și imposibil de pus în executare.
Referitor la critica recurentei B.A., privind nedefalcarea răspunderii materiale a reclamanților, în raport cu responsabilitatea acestora și ignorarea dovezilor prezentate de aceasta, în sensul că a fost disculpată disciplinar de către conducerea Ministerului Administrației și Internelor, nu poate fi primită, întrucât în sarcina recurenților a fost stabilită o răspundere materială, în condițiile art. 2 și 5 din O.G. nr. 121/1998, pentru pagubele provocate în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, la a căror reparare a fost obligată instituția a cărei salariați erau.
Paguba a fost defalcată în funcție de răspunderea acestora, de gradul în care au contribuit la producerea prejudiciului, fapt ce rezultă din chiar conținutul deciziei de imputare (sumele imputate sunt în cuantum de 19.946.880 lei, pentru P.P.; 20.378.880 lei, pentru R.C. și 17.274.240 lei, pentru B.A.).
în ceea ce privește anularea sancțiunii disciplinare invocate de recurenta B.A., ca și neînceperea urmăririi penale, trebuie menționat că acestea nu au nici o relevanță juridică, de vreme ce în sarcina recurenților-reclamanți a fost stabilită o răspundere materiale, în condițiile art. 2 și 5 din O.G. nr. 121/1998, pentru pagubele provocate în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, la a căror reparare a fost obligată instituția a căror funcționari sunt.
Faptul că Ministerul Administrației și Internelor a formulat căi de atac și apărări în cadrul acestora, nu este de natură să conducă la concluzia că se face vinovat de producerea prejudiciului, atâta timp, cât acesta, prin Direcția Generală de Reglementări Juridice și Contencios, ca și prin Serviciul juridic din cadrul Direcției Generale de Evidență Informatizată a Persoanei, a comunicat în mod constant, recurenților, că decizia Curții Supreme de Justiție trebuie pusă de îndată în executare, prin eliberarea unei cărți de identitate provizorii, în condițiile art. 17 din Legea nr. 105/1996.
Față de cele de mai sus, în mod corect instanța de fond a reținut că hotărârea nr. 19 din 24 iulie 2003, prin care a fost menținută hotărârea nr. 1 din 25 aprilie 2003 și decizia de imputare nr. 48 din 3 martie 2003, este temeinică și legală, ca și actele administrative cu privire la care a fost emisă în calea jurisdicției administrative, cererile reclamanților, ce au format obiectul acțiunilor conexe, fiind respinse ca neîntemeiate.
Examinând și din oficiu hotărârea atacată, sub toate aspectele de legalitate și temeinice și neconstatându-se existența nici unui motiv de casare, recursurile declarate de R.C., P.P. și B.A., au fost respinse ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3467/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3346/2005. Contencios → |
|---|
