ICCJ. Decizia nr. 3495/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1760 din 29 octombrie 2003, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta SC T.V.S. SRL Oradea, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenienții C.R.E.D.I.D.A.M. și O.R.D.A. Au fost admise cererile de intervenție formulate de C.R.E.D.I.D.A.M. și O.R.D.A.
Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Prin acțiune, reclamanta a solicitat anularea parțială a Anexei nr. 1 la H.G. nr. 143/2003 (privind utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune, televiziune și distribuție de servicii de programe de televiziune prin cablu și tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme), respectiv a prevederilor cuprinse în art. 1, sub aspectul referirii la distribuitorii de servicii de televiziune prin cablu, art. 4 (tabelul nr. 3), art. 7 teza finală și orice altă referire la distribuitorii de servicii de programe de televiziune prin cablu.
în motivare, reclamanta a susținut că nu are calitate de utilizator de fonograme publicate în scop comercial sau de utilizator a reproducerilor acestora, ca, de altfel, și ceilalți distribuitori de servicii de program de televiziune prin cablu, invocând în acest sens, dispozițiile art. 108 din Legea nr. 8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe, precum și încălcarea art. 103 alin. (1) din aceeași lege. S-a reținut, de asemenea, că obligația de plată a remunerației stabilită prin hotărârea de guvern contestată, este stabilită retroactiv și că prin ea se ajunge la o dublă impunere, atât în sarcina organismelor de televiziune, cât și în sarcina distribuitorilor prin cablu.
Toate aceste susțineri au fost înlăturate, avându-se în vedere că:
Prin H.G. nr. 143/2003 au fost aprobate tabelele și metodologiile privind drepturile cuvenite producătorilor de fonograme și artiștilor interpreți sau executanți, pentru retransmiterea prin cablu a fonogramelor de comerț sau reproducerilor acestora, drepturi recunoscute prin Legea nr. 8/1996, lege care în art. 20, definește comunicarea publică realizată prin cablu.
Drepturile cuvenite producătorilor de fonograme și artiștilor executanți sau interpreți, în discuție, sunt recunoscute prin legislația internațională (Directiva CEE nr. 93/1983, a Consiliului din 27 septembrie 1993).
Cuantumul remunerațiilor prevăzute de hotărârea de guvern contestată este rezultatul negocierii desfășurată între organismele de gestiune colectivă U.P.F.R. și A.C.C. (ca reprezentant al utilizatorilor inclusiv al reclamantei). în conformitate cu dispozițiile art. 131 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, negocierea a fost urmată de medierea părților implicate.
Conform protocolului încheiat la 3 decembrie 2002, între U.P.F.R. și A.C.C., s-a acceptat plata unor remunerații foarte apropiate de cele prevăzute de H.G. nr. 143/2003.
Potrivit Legii nr. 8/1996, obligația plății unei remunerații privind drepturile artiștilor interpreți este în sarcina utilizatorilor, societăți de retransmisie prin cablu, iar prin H.G. nr. 143/2003 se stabilește doar cuantumul acestor remunerații. Așadar, nu se poate vorbi de încălcarea principiului neretroactivității legii.
Prin H.G. nr. 143/2003 s-a stabilit cota procentuală din încasările brute în conformitate cu art. 133 din Legea nr. 8/1996.
Astfel, s-a reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1 și 11 din Legea nr. 29/1990.
în termen legal, împotriva sus-menționatei sentințe a declarat recurs, reclamanta SC T.V.S. SRL Oradea. Urmare a dizolvării societății recurente - încheierea nr. 6260/2004 a Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Bihor și transmiterii cu titlu universal a patrimoniului său către SC R.C.S. SA, acesta din urmă a înțeles să continue calea de atac conform cererii scrise din 3 iunie 2005.
Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., iar în motivarea ei s-a arătat, în esență, că instanța nu a ținut seama că recurenta nu retransmite prin cablu fonograme, în sensul definit de art. 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, ci numai producții audiovizuale, neexistând, deci temei, pentru plata unei remunerații din partea acesteia.
S-a mai subliniat că prin soluția instanței se acceptă ca dispozițiile legale să retroactiveze, întrucât prin H.G. nr. 143/2003 se stabilesc remunerații pentru anul 2002.
Criticile aduse de recurentă sunt nefondate, iar în urma examinării sentinței atacate, în temeiul art. 3041C. proc. civ., înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia.
Prin interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, instanța de fond a constatat în mod corect că nu sunt incidente dispozițiile art. 1 și 11 din Legea nr. 29/1990, pentru anularea parțială a H.G. nr. 143/2003, acest act administrativ nefiind de natură a aduce vreo vătămare unui drept recunoscut de lege, reclamantei.
De altfel, așa cum se poate observa din însuși conținutul cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă nu arată care este dreptul recunoscut de lege ce a fost încălcat prin emiterea actului administrativ a cărui anulare o solicită.
H.G. nr. 143/2003 aprobă tabelele și metodologiile privind drepturile cuvenite producătorilor de fonograme și artiștilor interpreți sau executanți, pentru retransmiterea prin cablu a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora. Acest drept este recunoscut titularilor de drepturi conexe, prin dispozițiile Legii nr. 8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.
în speță, beneficiarul dispozițiilor actului administrativ este intervenienta C.R.E.D.I.D.A.M., aceasta fiind organismul de gestiune colectivă a drepturilor de autor care are dreptul de a obține remunerațiile stabilite în sarcina utilizatorilor, prin această hotărâre de guvern.
Revenind la prima critică formulată de recurentă, se observă că obligația plății unei remunerații este stabilită în sarcina utilizatorilor, societăți de retransmitere prin cablu, prin prevederile Legii nr. 8/1996 [art. 98 alin. (1) lit. b), art. 121 și art. 130 alin. (1) lit. b) din acest act normativ].
Sunt stabilite, deci, prin lege, sumele cu titlu de remunerație aferentă drepturilor de autor ale artiștilor interpreți sau executanți, în sarcina distribuitorilor prin cablu, cum este și cazul recurentei-reclamante.
H.G. nr. 143/2003 stabilește numai cuantumul acestor remunerații și faptul că prin această hotărâre se stabilesc remunerațiile pentru anul 2002, nu este echivalent cu o aplicare retroactivă a legii, așa cum consideră recurenta. Instanța fondului a reținut corect că întârzierea în determinarea cuantumului remunerațiilor este consecința firească a procesului de negociere între organismele de gestiune colectivă U.F.P.R. și A.C.C., ca reprezentant al utilizatorilor (inclusiv al recurentei). Mai mult, această negociere urmată de o mediere a acestora de către O.R.D.A., împreună cu trei arbitri desemnați, în conformitate cu dispozițiile art. 131 alin. (4) din Legea nr. 8/1996.
Din considerentele sentinței recurate se poate observa că instanța a analizat toate susținerile reclamantei, prin prisma dispozițiilor legale aplicabile în cauză, dând o dezlegare corectă solicitării de anulare parțială a H.G. nr. 143/2003.
Față de cele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3490/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3508/2005. Contencios → |
|---|
