ICCJ. Decizia nr. 3558/2005. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3558/2005
Dosar nr. 8423/2004
Şedinţa publică din 7 iunie 2005
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 29 noiembrie 2002, reclamanta SC A. SA Bucureşti a solicitat anularea deciziei nr. 535/2002, emisă de Ministerul Finanţelor Publice, în ce priveşte sumele de 44.658.934.800 lei, impozit pe profit şi 53.413.675.498 lei, majorări de întârziere aferente (pct. II din decizie).
În motivarea acţiunii s-a arătat că sumele nu sunt datorate, organele fiscale reţinând în mod eronat acest debit în sarcina reclamantei, prin procesul-verbal de control din data de 16 iulie 2002 şi prin Decizia nr. 535/2002.
Prin sentinţa civilă nr. 351/2004, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a fost admisă acţiunea, reţinându-se, pe baza raportului de expertiză contabilă şi a actelor depuse, că încheierea celui de-al doilea proces-verbal (din 18 decembrie 2002), de către organele de specialitate ale Ministerului Finanţelor Publice, prin care s-a stabilit că societatea a avut pierderi fiscale în anii 2000 şi 2001, face ca Decizia nr. 535/2002 să nu-şi mai producă efectele, reclamanta depunând la organul fiscal teritorial, declaraţia privind obligaţiile de plată la bugetul statului - „rectificativă" pentru anii 2000 şi 2001.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, pârâta Autoritatea Naţională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 8299 din 16 noiembrie 2004, a respins recursul, ca nefondat.
La data de 2 decembrie 2004, Agenţia Naţională de Administraţie Fiscală a formulat contestaţie în anulare împotriva acestei din urmă decizii, în temeiul art. 318 C. proc. civ.
Contestaţia în anulare a fost fundamentată, în esenţă, pe trei considerente, şi anume:
- instanţa, în mod greşit nu a avut în vedere limitele învestirii sale, în sensul că a făcut trimiteri la procesul-verbal din 18 decembrie 2002, deşi obiectul acţiunii îl constituie anularea deciziei nr. 535/2002 a Ministerului Finanţelor Publice şi a procesului-verbal nr. 301426 din 16 iulie 2002;
- în mod eronat, nu s-a avut în vedere că, în al doilea act de control, necontestat de reclamantă, s-au preluat concluziile primului act de control, la care s-a adăugat pierderea fiscală neevidenţiată în contabilitate;
- soluţia dată recursului este rezultatul unei erori materiale, întrucât, în perioada 10 aprilie 2000 - 30 septembrie 2000, reclamanta a constituit rezerve de daună, în baza prevederilor Legii nr. 47/1991, în cotă de 40%, aplicată asupra diferenţei între veniturile realizate în urma încasării primelor de asigurare şi cheltuielile cu daunele plătite, iar aceasta a aplicat în mod greşit acest procent, faţă de prevederile legale incidente.
Analizând susţinerile contestatoarei, în raport cu textele care reglementează limitativ cazurile în care se poate exercita această cale de atac, toate de strictă interpretare, Curtea reţine că motivele contestaţiei nu se încadrează în nici una din situaţiile prevăzute expres de art. 318 C. proc. civ.
Contestaţia în anulare este nefondată.
În conformitate cu prevederile art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
Afirmaţiile contestatoarei, potrivit cărora instanţa a făcut greşeli esenţiale, prin faptul că a avut în vedere un act de control ulterior celui în cauză şi necontestat, prin care s-au reluat concluziile primului, la care s-au adăugat noi constatări şi prin aceea că reclamanta a constituit rezerve de daună într-un alt procent, decât cel legal, nu pot fi asimilate cerinţei exprese prevăzute de art. 318 C. proc. civ.
Prevederile art. 318 teza I C. proc. civ., nu vizează greşeli de apreciere a probelor, de interpretare a dispoziţiilor legale.
A da posibilitate părţilor de a se plânge aceleiaşi instanţe care a pronunţat hotărârea, de modul în care a apreciat probele şi a aplicat prevederile legale, ar echivala cu o nouă cale ordinară de atac, ceea ce este ilegal.
Nu se poate reţine nici că instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra vreunui motiv de recurs, atâta vreme, cât toate motivele au fost analizate la pronunţarea soluţiei.
Faţă de considerentele expuse, rezultă că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. şi contestaţia în anulare urmează a fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva deciziei nr. 8299 din 16 noiembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3557/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3561/2005. Contencios → |
|---|
