ICCJ. Decizia nr. 3579/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Dolj, petentul I.P. a chemat în judecată, pârâții Ministerul Justiției, Casa Județeană de Pensii Dolj, Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale și Tribunalul Dolj, pentru ca prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea intimaților la restituirea sumelor de bani încasați prin reținerea nelegală pe statul de plată din drepturile salariale ale petentului, a procentului de 7% reprezentând contribuția de asigurări de sănătate, începând cu data de 1 ianuarie 2000 și până la 31 martie 2001, inclusiv, actualizată cu coeficientul de inflație la data plății, obligarea la pensie reactualizată cu indicele de inflație, ca urmare a aplicării greșite de valorii de referință.
Prin sentința nr. 728 din 25 octombrie 2003, Tribunalul Dolj, secția comercială și de contencios administrativ, a respins cererea formulată de petentul I.P.
Pentru a se pronunța această sentință, prima instanță a reținut că pârâta Casa Națională de Pensii București a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în cauză, excepție admisă de către instanță, constatând-o întemeiată, având în vedere faptul că pentru pensiile magistraților solicitanți în cauză, calculul se face de Casa Județeană de Pensii Dolj.
Instanța a respins cererea formulată de petent față de această intimată.
Intimata Casa Județeană de Pensii Dolj a invocat excepția inadmisibilității promovării unei astfel de cereri împotriva sa, deoarece nu este atacat nici un act administrativ, în conformitate cu prevederile Legii contenciosului administrativ.
Cu privire la admisibilitatea pct. 2 din cererea formulată, respectiv obligarea intimaților la plata sumelor de bani actualizate la data plății, prin aplicarea coeficientului de inflație, respectând diferența de sumă dintre salariul cuvenit și pensia aferent încasată începând cu data de 1 ianuarie 2002 până în prezent, la zi, instanța a constatat că în speță sunt invocate dispozițiile art. 13 din Legea nr. 216/2001 privind bugetul de stat pe anul 2001, Legea nr. 154/1998, Anexa nr. II1 cap. 1 și Anexa nr. III privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar.
A hotărât instanța de fond, că cererea reclamantului, privind diferența de pensie reactualizată, nu este întemeiată, în condițiile în care salarizarea magistraților este reglementată de Legea nr. 50/1996 și O.G. nr. 83/2000, pentru modificarea și completarea acestuia.
S-a reținut pe baza actelor prezentate, că Ministerul Justiției și Ministerul Public au avut în vedere valoarea de referință sectorială în vigoare în luna decembrie 2002 și O.U.G. nr. 187/2001, pensia a fost corect acordată.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamantul.
în motivele de recurs s-au adus critici de fond, sentinței Tribunalului Dolj, cu explicarea bazei de calcul a pensiei, în raport cu evoluția valorii de referință sectorială.
La termenul din 22 iunie 2004, instanța a invocat din oficiu, necompetența materială a Tribunalului Dolj în soluționarea cauzei.
Prin decizia nr. 389 din 22 iunie 2004, Curtea de Apel Craiova a admis recursul declarat de reclamantul I.P., a casat sentința, cu trimiterea cauzei, pentru competentă soluționare, la Curtea de Apel Craiova, având în vedere că reclamantul a chemat în judecată, ca pârât, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, pentru a fi obligat să-i achite diferența de pensie, derivând din aplicarea valorii de referință sectorială, iar potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 1 C. proc. civ., curțile de apel judecă în primă instanță, procesele și cererile în materia contenciosului administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale.
La Curtea de Apel Craiova, în primă instanță, dosarul a fost înregistrat sub nr. 1656/A/2004, iar prin precizarea de acțiune, reclamantul a arătat că a înțeles să se judece numai pentru pct. II din acțiunea inițială.
Astfel, a solicitat obligarea Ministerului Public, la plata diferenței dintre salariul cuvenit, conform art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001, începând cu data de 1 ianuarie 2002, până la data de 1 octombrie 2002 (când din punct de vedere legal, cererea i-a fost satisfăcută prin O.U.G. nr. 187/2001) și pensia efectiv încasată, cu aplicarea coeficientului de inflație defalcat pe fiecare lună, până la executarea hotărârii, precum și obligarea pârâtelor de a plăti pe viitor, pensia cuvenită, conform prevederilor legale în vigoare.
Excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a fost soluționată prin decizia nr. 389 din 22 iunie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. 505/A/2004, stabilind că Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție are calitatea de pârât și fiind o autoritate publică de nivel central, competența soluționării în primă instanță, aparține curții de apel, secția de contencios administrativ.
Referitor la excepțiile invocate de Casa Județeană de Pensii Dolj și C.N.P.A.S. și acestea sunt neîntemeiate, pentru că în speță se solicită obligarea acestora la plata pensiei reactualizate, iar reclamantul, deși a deținut anterior pensionării, funcția de procuror, plata drepturilor de pensie se face conform prevederilor Legii nr. 19/2000.
Pe fondul cauzei, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 744 din 2 decembrie 2004, a admis în parte cererea formulată de reclamantul I.P.
A obligat pârâtele la o plată a diferențelor de pensie pentru perioada 1 ianuarie 2002 - 1 octombrie 2002, calculată cu aplicarea prevederilor art. 103 alin. (5) din Legea nr. 92/1990 și art. 1 din Legea nr. 50/1996, coroborat cu art. 13 din Legea nr. 216/2001, cu creșterile prevăzute de art. 1 din O.U.G. nr. 187/2001 și cea efectiv încasată pe aceeași perioadă, sume ce vor fi reactualizate la data plății efective.
S-a luat act că reclamantul a renunțat la capătul de cerere privind restituirea sumelor de bani reprezentând contribuția la asigurări de sănătate.
A respins petitul privind obligarea pârâților de a plăti pe viitor pensia reclamantului, conform Legii nr. 92/1992, cu modificările ulterioare.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001, "valoarea sectorială de referință universală care se utilizează în vederea determinării valorii de referință sectorială și respectiv, a indemnizațiilor și salariilor de bază, după caz, pentru personalul salarizat, potrivit Anexelor nr. II1 Cap. 1 și Anexa nr. II la Legea nr. 154/1998, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările ulterioare", este de 2.444.000 lei, iar indicatorul de prioritate intersectorială prevăzut la art. 1, 2 și 3 din Anexa nr. 1 la legea menționată se stabilește la 0,62, rezultând o valoare de referință sectorială de 1.515.280 lei.
Funcțiile de demnitate publică alese și numite, la care face trimitere art. 11din Legea nr. 50/1996, republicată, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, sunt prevăzute în Anexa nr. I din Legea nr. 54/1998, iar grilele cu coeficienții de multiplicare sunt cuprinse în Anexele nr. II1 _i II2, care au făcut obiectul modificărilor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 216/2001.
întrucât alin. (3) din art. 13 din Legea nr. 216/2001 prevede în mod expres că dispozițiile din alte acte normative referitoare la stabilirea indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru alte categorii de personal, pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese sau numite, se aplică în anul 2001, se reține că aceste dispoziții devin aplicabile, începând cu data de 1 ianuarie 2002.
Valoarea de referință sectorială, astfel cum a fost stabilită de art. 13 din Legea nr. 216/2001 a fost indexată, începând cu data de 1 ianuarie 2002, cu 8%, conform art. 1 din O.U.G. nr. 187/2001, privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2002, personalului din sectorul bugetar, iar începând cu data de 1 octombrie 2002, s-a asigurat o creștere salarială corelată cu evoluția estimată a indicelui prețurilor de consum, cu 12%.
în ceea ce privește al doilea petit, referitor la obligarea pârâtelor de a plăti pe viitor, pensia cuvenită, conform legii, s-a apreciat că este nefondat, în condițiile în care această obligație izvorăște din lege, respectiv aceea ca plata pensiilor să se facă de către instituțiile abilitate, cu respectarea dispozițiilor legale (Legea nr. 19/2000).
Potrivit art. 42 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 177/2002 (privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților), pentru nemulțumirile legale de "modul de stabilire a drepturilor salariale", magistrații și celelalte categorii de personal de specialitate prevăzute de această ordonanță, pot face contestație, în termen de 5 zile de la data comunicării, la organele de conducere ale Ministerului Justiției sau Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, după caz; împotriva hotărârilor organelor de conducere se poate face plângere, în termen de 30 de zile de comunicare, la secția de contencios administrativ a Curții de Apel București.
Este absolut pertinent raționamentul expus în considerentele sentinței curții de apel privind necesitatea completării prevederilor speciale, sau mai degrabă a suplinirii lor, acolo unde O.U.G. nr. 177/2002 nu dispune (cum este cazul în speță), cu prevederile de drept comun ale Codului muncii, respectiv cu cele ale art. 166, 269 și 284 din acest cod. Este evident că, neexistând un contract individual de muncă, în cazul magistraților este vorba totuși de un raport juridic de muncă, atipic, iar lipsa unei prevederi legale pentru reparațiile cuvenite ca urmare a neacordării unor drepturi salariale deja stabilite, trebuie găsită în prevederile cu titlu de drept comun.
în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 42 din O.U.G. nr. 177/2002, atât pentru cele deja arătate, cât și pentru că s-ar ajunge la situație de neacceptat, ca pentru drepturi salariale neacordate, născute chiar înainte de intrarea în vigoare a ordonanței de urgență a Guvernului în discuție, să se condiționeze accesul în instanță, de "contestația" obligatorie menționată în alin. (1) al art. 42; acesta, deoarece, așa cum rezultă, fără echivoc din alin. (2) al textului legal în discuție, la secția de contencios administrativ a Curții de Apel București se poate face plângere, numai împotriva hotărârilor organelor de conducere, pronunțate urmare a contestației. Or, în această modalitate, pentru drepturi deja existente, neacordate, s-ar ajunge la o limitare a accesului liber la justiție, nepermisă de dispozițiile art. 21 din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, amendată prin Protocolul nr. 11.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3589/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3577/2005. Contencios → |
|---|
