ICCJ. Decizia nr. 3589/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrata la 26 iunie 2001, reclamanta SC I. SA a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând anularea deciziei nr. 835/2001 și anularea în parte, a procesului-verbal nr. 238705/2001, încheiat de Administrația Finanțelor Publice a sectorului 1, ca nelegale, privind suma de 1.503.996.890 lei, reprezentând T.V.A., impozit pe salarii și majorări de întârziere.
Prin sentința civila nr. 1677 din 10 decembrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, s-a admis în parte acțiunea formulată, s-a dispus anularea deciziei nr. 835/2001, a Ministerului Finanțelor Publice și anularea în parte a procesului-verbal nr. 238705/2001, încheiat de Administrația Finanțelor Publice a sectorului 1; s-a constatat că reclamanta datorează pârâtei Administrația Finanțelor Publice a sectorului 1, suma de 3.705.550 lei, reprezentând impozit pe veniturile persoanelor nerezidente și suma de 20.142.020 lei, reprezentând majorări de întârziere, s-a dat în debit reclamanta, cu 15.000.000 lei, reprezentând onorariu de expert, au fost obligați pârâții la plata sumei de 23.000.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă.
Prin decizia nr. 1277 din 28 martie 2003, Curtea Suprema de Justiție, secția de contencios administrativ, a admis recursurile formulate de Ministerul Finanțelor Publice și de Administrația Finanțelor Publice a sectorului 1, a casat sentința civilă nr. 1677 din 10 decembrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.
în fond după casare, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1435 din 24 septembrie 2003, a admis în parte acțiunea formulată de SC I. SA, a dispus anularea deciziei nr. 835/2001, emisă de Ministerul Finanțelor Publice, a dispus anularea în parte a procesului-verbal nr. 238705/2001, încheiat de Administrația Finanțelor Publice a sectorului 1, a constatat că reclamanta îi datorează acesteia din urmă, sumele de 3.705.550 lei, reprezentând impozit pe veniturile persoanelor nerezidente și 20.142.020 lei, reprezentând majorări de întârziere, a dat în debit reclamanta, cu suma de 15.000.000 lei, reprezentând onorariu de expert, a obligat pârâtele la 23.000.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București a reținut, în esență, că reclamanta a achitat impozitul pe salarii pentru perioada 1996 - 1999, conform ordinelor de plată emise; T.V.A. - ul pentru importul de servicii până la data de 3 octombrie 2000, ceea ce a determinat scutirea de la plată a majorărilor de întârziere pentru aceste debite, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 163/2000, și că a achitat cu întârziere, impozitul pe profit aferent trimestrului III pe anul 2000, respectiv la data de 8 noiembrie 2000, în loc de 25 octombrie 2000, ceea ce a condus, pentru acest din urmă debit, la aplicarea dispozițiilor art. 5 din O.U.G. nr. 163/2000.
Și împotriva acestei sentințe au declarat recurs, Ministerul Finanțelor Publice și Administrația Finanțelor Publice a sectorului 1 București, respins de înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 1312 din 1 martie 2005.
Pentru a hotărî astfel, înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că intimata-reclamantă a achitat impozitul pe salarii datorat până la 31 octombrie 2000, conform ordinelor de plată emise, aceasta beneficiind de dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. nr. 163/2000, în sensul că majorările de întârziere sunt scutite la plată în proporție de 100%, întrucât debitul a fost achitat până la 31 octombrie 2000.
Aceleași concluzii și cu privire la majorările de întârziere aplicate T.V.A. aferent importului de servicii, debitul fiind achitat până la 31 octombrie 2000, s-a reținut ca fiind incidente dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. 163/2000.
Cu privire la majorările de întârziere pentru nevirarea la termen a impozitului pe profit datorat pe trimestrul IV din anul 1999 și trimestrele I, II și III din anul 2000, s-a reținut că pentru acest debit sunt aplicabile dispozițiile art. 5 din O.U.G. nr. 163/2000.
împotriva hotărârii pronunțate în recurs, Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat contestație în anulare, în temeiul art. 318 teza I C. proc. civ., susținând, în esență, că dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, întrucât instanța de recurs nu a avut în vedere, la analiza debitelor datorate bugetului de stat de către societatea reclamantă, că erau aplicabile prevederile Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 620/1997, privind modalitatea de stingere a obligațiilor bugetare.
Contestația în anulare formulată în prezenta cauză, este nefondată, pentru următoarele considerente:
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, admisibilă numai în cazurile limitativ prevăzute de lege.
în cauză, motivele invocate nu se încadrează în prevederile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.
Hotărârea instanței de recurs nu poate fi rezultatul unei erori materiale, pe considerentul că nu a avut în vedere la modul de stabilire a obligațiilor bugetare, prevederile Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 620/1997, deși această instanță a motivat detaliat de ce nu sunt aplicabile aceste dispoziții.
Atât doctrina, cât și practica judiciară s-au pronunțat constant, în sensul că solicitarea pentru anularea unei hotărâri nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial sau procedural.
Greșeala materială la care se referă art. 318 alin. (1) C. proc. civ., trebuie să fie săvârșită de instanță, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante, determinate.
Acest text vizează numai greșeli de fapt involuntare, și nu greșeli de judecată.
Cum în cauză, contestatoarea nu a invocat astfel de motive, a fost respinsă cererea formulată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3607/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3579/2005. Contencios → |
|---|
