ICCJ. Decizia nr. 3609/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Reclamanta T.E. a chemat în judecată Casa de Pensii a municipiului București, solicitând instanței, ca în contradictoriu cu aceasta, să dispună anularea hotărârii nr. 12686/10569 din 31 mai 2004 și obligarea pârâtei să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945.
în motivarea acțiunii, a arătat că probele depuse la dosar au făcut dovada că a fost refugiată din nordul Transilvaniei, în Timișoara, în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, însă în mod greșit, hotărârea atacată a reținut doar perioada 10 septembrie 1940 - 15 august 1942.
Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3111 din 30 noiembrie 2004, a admis acțiunea formulată de reclamantă, dispunând anularea hotărârii nr. 12686/10569 din 31 mai 2004, emisă de pârâtă. Totodată, a dispus obligarea acesteia să emită o nouă hotărâre prin care să i se recunoască reclamantei, drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, pentru perioada 10 septembrie 1940 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 octombrie 2003.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că tatăl reclamantei era înscris în Registrul Refugiaților, așa cum rezultă din adresa Primăriei municipiului Arad - Biroul Refugiaților, din 10 septembrie 1940 și că minoră fiind (născută la 25 aprilie 1936, în localitatea Urziceni, județul Satu Mare), reclamanta s-a refugiat împreună cu familia.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, Casa de Pensii a municipiului București, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurenta a susținut, în esență, că instanța de fond a încălcat prevederile Legii nr. 189/2000, acordând petentei, extinderea drepturilor prevăzute de art. 1 lit. c) din legea menționată, de la 10 septembrie 1940 - 15 august 1942, la 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, fără a se fi făcut dovada în dosarul prezentat comisiei.
Recursul este nefondat.
Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acesteia, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive etnice, a fost strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu.
Prin Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2000, în art. 2, persoanelor strămutate în altă localitate, decât cea de domiciliu, le-au fost asimilate și cele expulzate, refugiate, precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral.
Cum strămutarea din localitatea de domiciliu, în alta, pe criterii etnice, este o modalitate de persecuție etnică, de drepturile compensatorii acordate urmează a se bucura toate persoanele care au avut de suferit consecințele acestor persecuții, în mod nemijlocit sau indirect.
Că legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor celor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor din motive etnice, rezultă și din împrejurarea că astfel de drepturi au fost date prin art. 3 din O.G. nr. 105/1999, și soțului supraviețuitor.
în cauză, din probele depuse la dosar, respectiv adeverința eliberată de Primăria municipiului Arad, potrivit căreia T.P. (tatăl reclamantei) era înscris în Registrul Refugiaților la poziția 389, iar în urma Recensământului General al României din anul 1941, la poziția 84, rezultă că reclamanta are calitatea de refugiată, urmând a beneficia de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
Acest lucru este confirmat și de declarațiile autentificate date de martorii M.S. și V.G., potrivit cărora reclamanta și familia acesteia nu s-au mai întors niciodată în localitatea din care s-au refugiat.
în consecință, în raport cu cele de mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat, soluția pronunțată fiind legală și în deplină concordanță cu dispozițiile legale aplicabile.
Având în vedere și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., Casa de Pensii a municipiului București a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.000.000 lei, reprezentând onorariu de avocat, conform angajamentului avocațial.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3613/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3608/2005. Contencios → |
|---|
