ICCJ. Decizia nr. 3614/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Reclamantul B.M. a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Satu Mare, solicitând instanței, ca în contradictoriu cu aceasta și pe calea contenciosului administrativ, să dispună obligarea pârâtei să-i recunoască calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000.
în motivarea cererii, reclamantul a arătat că s-a refugiat, împreună cu părinții săi, din Negrești Oaș, în localitatea Tălmaciu, județul Sibiu, din octombrie 1940, până în martie 1945, astfel că urmează să-i fie acordate drepturile prevăzute de actul normativ sus-menționat.
Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 65/CA/2005 - PI din 28 februarie 2005, a admis acțiunea formulată de reclamant, dispunând anularea hotărârii nr. 29 din 1 noiembrie 2004, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că reclamantul împreună cu părinții au fost refugiați și că indiferent la cererea cărui frate s-a dat declarația de martori, aceasta trebuie să fie luată în considerare, ca o declarație valabilă, atâta timp, cât face referire și la refugiul reclamantului.
împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs, Casa Județeană de Pensii Satu Mare, susținând, în esență, că, întrucât legea nu prevede numărul minim de martori, din interpretarea literară a textului de lege, comisia a considerat ca fiind necesare, declarațiile a minim 2 martori, condiție neîndeplinită de reclamant.
Recursul este nefondat.
Conform prevederilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, "beneficiază de prevederile prezentei ordonanțe, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive etnice, a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate".
Prin art. 6 din ordonanță s-a stabilit că "dovada situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege".
în cauză, din declarația martorului P.D. reiese că reclamantul B.M., născut la 25 septembrie 1940, s-a refugiat, împreună cu familia, în luna octombrie 1940, din orașul Negrești Oaș, județul Satu Mare, în localitatea Tălmaciu, județul Sibiu și că s-a reîntors în orașul Negrești Oaș, în luna ianuarie 1945.
Referitor la ce-a de a doua declarație, a martorei M.E., este drept că este dată pentru numitul B.G., însă din conținutul acesteia rezultă că reclamantul B.M. era fiul lui B.G. și al A.B. și că a fost refugiat împreună cu părinții, din luna octombrie 1940, până în luna aprilie 1945, din localitatea Negrești Oaș, în localitatea Tălmaciu, județul Sibiu.
Așa fiind, este lipsit de relevanță faptul că a doua declarație a fost dată în favoarea unui frate de al reclamantului și nu a acestuia, atâta vreme, cât conținutul declarației face dovada susținerilor reclamantului, respectiv faptul că acesta a fost refugiat, urmând să beneficieze de drepturile conferite de Legea nr. 189/2000.
Față de considerentele mai sus expuse, recursul declarat se vădește nefondat și a fost respins ca atare, menținându-se sentința criticată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3606/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3613/2005. Contencios → |
|---|
