ICCJ. Decizia nr. 3651/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 336 din 3 octombrie 2003, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei Direcția Silvică Caraș-Severin formulată împotriva pârâtului Guvernul României. Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea pârâtului, de chemare în garanție a Ministerului Administrației Publice, Consiliului Județean Caraș-Severin și a Consiliului Local al comunei Zăvoi.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta, solicitând anularea parțială a H.G. nr. 532/2002, respectiv a pct. 18, 48 și 63 din Anexa nr. 77 la hotărâre, a arătat în motivarea cererii că bunurile incluse la aceste poziții, pădure rășinoase, casa Poiana Mărului, pavilion de vânătoare, se află în administrarea R.N.P., fiind în proprietatea acesteia potrivit art. 5 din Legea nr. 15/1990.
Instanța de fond a reținut, însă, că reclamanta a făcut confuzie între dreptul de administrare și dreptul de proprietate, susținând eronat că bunurile în discuție sunt proprietatea R.N.P. în realitate, Fondul național forestier are un regim special, consacrat prin dispozițiile Codului silvic, regia sus amintită având doar un drept de administrare, astfel cum se menționează în art. 10 C. silvic, dispozițiile art. 5 din Legea nr. 15/1990 nefiind aplicabile în cauză și pentru aceste motive a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs, reclamanta Direcția Silvică Caraș-Severin, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în sensul greșitei interpretări a legii incidente, invocând în drept prevederile art. 3041C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurenta a arătat că în mod greșit instanța nu a făcut deosebirea între bunurile ce fac parte din domeniul public de interes național și cele ce fac parte din domeniul de interes local sau județean, ignorând faptul că în cauză, bunurile în litigiu au fost declarate prin Legea nr. 213/1998 și prin Codul silvic - Legea nr. 26/1996, ca bunuri ce fac parte din domeniul public de interes național, fiind date în administrarea R.N.P. în acest sens, recurenta a mai susținut existența unui conflict de legi, respectiv Legea organică nr. 213/1998, ce reglementează proprietatea publică și regimul juridic al acesteia și H.G. nr. 532/2002, ce reglementează domeniul public, dar care încalcă prevederile legii.
Recurenta a precizat că în opinia sa statul este proprietarul dreptului de proprietate publică asupra bunurilor din domeniul public de interes național, în vreme ce unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare a dreptului de proprietate publică asupra bunurilor din domeniul public de interes local.
în fine, recurenta a mai precizat că prin emiterea H.G. nr. 532/2002, a cărei anulare parțială a solicitat-o, dreptul de administrare este abuziv retras de către guvern, fiind emis cu încălcarea prevederilor Legii nr. 213/1998 și a Codului silvic.
Recursul este nefondat.
înalta Curte, examinând hotărârea atacată, prin prisma criticilor recurentei, dar și în raport cu actele și lucrările dosarului și cu prevederile legale incidente, a reținut că toate criticile recurentei sunt nefondate și urmează a fi respinse, cu consecința menținerii hotărârii instanței de fond, pentru următoarele considerațiuni.
Fondul național forestier, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, are un regim juridic special, consacrat prin dispozițiile Codului silvic, respectiv a Legii nr. 26/1996.
Astfel în art. 10 din acest act normativ se prevede expres că administrarea fondului forestier proprietate publică a statului se realizează prin R.N.P. Totodată, art. 4 al aceluiași cod prevede că fondul forestier național este, după caz, proprietatea publică sau privată și constituie bun de interes național.
în cauza de față, reclamanta-recurentă opune practic un drept de administrare, însuși titularului dreptului de proprietate, făcând, astfel, cum corect a apreciat și instanța de fond, o confuzie în ceea ce privește natura și regimul juridic diferit dintre cele două drepturi în discuție.
Bunurile despre care reclamanta susține că fac parte din patrimoniul său sunt incluse în Anexa nr. 3 la H.G. nr. 548/1999 privind aprobarea normelor tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunelor, orașelor, municipiilor și județelor. Bunurile în discuție fac parte din Fondul forestier național, astfel cum a fost acesta definit prin art. 1 C. silvic; așadar, statul, ca titular al dreptului de proprietate, poate decide în condițiile Legii nr. 213/1998, defalcarea unor bunuri din domeniul public al său, în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale, drept de decizie ce nu îi poate fi contestat de cel ce are doar un drept de administrare a bunurilor în litigiu, cum este cazul recurentei-reclamante.
Așa fiind, apreciind că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., a respins recursul de față, ca nefondat, reținând că nu există nici motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate care să fie invocate din oficiu.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3676/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3826/2005. Contencios → |
|---|
