ICCJ. Decizia nr. 3826/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 27 februarie 2004, la Curtea de Apel Iași, reclamanta SC F. SRL Iași a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală pentru Soluționarea Contestațiilor, pentru anularea deciziei nr. 12 din 26 ianuarie 2004, emisă de pârât, privind soluționarea contestației formulate de reclamantă împotriva procesului-verbal întocmit la 29 ianuarie 2001, de către Garda Financiară Centrală și Garda Financiară, secția Iași.
în cuprinsul acțiunii s-a menționat că urmare a contestației amintite s-a dispus sesizarea organelor de urmărire penală, care a făcut obiectul dosarului nr. 57/P/2001 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași, iar prin ordonanța din 6 martie 2003 s-a dispus neînceperea urmăririi penale, cu motivarea că fapta penală sesizată nu există.
Reclamanta a susținut că, deoarece prin decizia din 26 ianuarie 2004, contestația acesteia a fost respinsă, ar trebui aplicat un tratament egal, în sensul că dacă faptele sesizate penal nu există, acestea să nu fie luate în considerare nici în planul răspunderii contravenționale.
Totodată, reclamanta a precizat că, atunci când s-a aprovizionat cu băuturi alcoolice vrac de la SC G.C. SRL și SC F.I. SRL, a solicitat și a primit de la cele două societăți comerciale, toate actele ce permiteau identificarea furnizorului, între care și adresele emise de Direcția Finanțelor Publice care confirmă existența ca persoană fizică, a partenerului contractual.
Prin sentința nr. 70 din 31 mai 2004, Curtea de Apel Iași, secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC F. SRL Iași.
Pentru a pronunța o asemenea hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Din conținutul procesului-verbal încheiat la 19 ianuarie 2001 de către Ministerul Finanțelor Publice, Garda Financiară Centrală și Garda Financiară, secția Iași, rezultă că în urma verificărilor efectuate la reclamantă a reieșit că au fost încălcate dispozițiile legale privind disciplina financiară, respectiv efectuarea de plăți în numerar peste limita stabilită de O.G. nr. 15/1996, modificată și completată prin H.G. nr. 479/1998, reclamanta fiind sancționată contravențional cu o amendă de 50.000.000 lei.
De asemenea, instanța de fond a mai reținut că, urmare a adresei nr. 331136 din 11 decembrie 2000 a Administrației Financiare a sectorului 2 București, a rezultat că SC G.C. SRL București nu a efectuat vărsăminte la bugetul de stat, nu a depus declarații privind obligațiile la bugetul de stat, deconturi de T.V.A. și bilanțuri contabile în perioada 1 ianuarie 1999 - 30 noiembrie 2000, nu a depus declarația privind sediile subunităților conform art. 3 din Legea nr. 87/1994, iar din constatările Gărzii Financiare Centrale a rezultat că aceste subunități nu funcționează la sediile sociale declarate. Administratorul SC F. SRL Iași a acceptat facturi necompletate cu toate datele prevăzute de acestea, a efectuat plata numai în numerar, fapte ce au condus la imposibilitatea identificării producătorului de băuturi alcoolice și verificării modului în care acesta și-a calculat, înregistrat și virat la bugetul de stat, obligațiile privind impozitele și taxele datorate pentru activitatea desfășurată.
Din adresa nr. 40411 din 16 ianuarie 2001 a D.G.F.P.C.F.S. Suceava, instanța a reținut că facturile de aprovizionare cu băuturi alcoolice spirtoase în vrac, regăsite în contabilitatea societății reclamante, sunt ridicate și aparțin SC R. SRL Botoșani și în nici un caz SC G.C. SRL București și SC F.I. SRL, încălcându-se prevederile art. 19 lit. a), ale art. 25 pct. B lit. a) și ale art. 25 pct. C lit. a) din O.U.G. nr. 17/200 privind T.V.A., societatea neavând dreptul de a deduce T.V.A. înscris în facturile incomplet întocmite, reprezentând cumpărăturile de băuturi alcoolice în vrac, facturi regăsite în evidențele contabile.
Pe timpul contractului s-a efectuat o recalculare a obligațiilor datorate către bugetul de stat, rezultând că SC F. SRL Iași datorează 3.411.007.879 lei T.V.A. și 504.001.054 lei majorări de întârziere calculate la 19 ianuarie 2001.
Instanța a reținut că, din adresa nr. 57/P/2001, emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, rezultă că prin ordonanța procurorului din 6 iunie 2003, dată în dosarul nr. 57/P/2001, în baza art. 228 alin. (4) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numiții A.H. și A.M., pentru infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 11-13 din Legea nr. 87/1994,art. 11 lit. c) din Legea nr. 161/2003, în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Instanța de fond a reținut că singurul argument invocat de reclamantă în dovedirea lipsei de vinovăție stabilită prin procesul-verbal din 19 ianuarie al Ministerului Finanțelor Publice - Garda Financiară și pentru anularea deciziei nr. 12 din 26 ianuarie 2004, a Ministerului Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și implicit a procesului-verbal de contravenție menționat mai sus, îl reprezintă adresa nr. 57/P/2001 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de cei doi administratori menționați, potrivit căreia "fapta nu există".
De asemenea, s-a reținut că prin decizia nr. 12 din 26 ianuarie 2004, s-a respins, ca neîntemeiată, contestația reclamantei pentru suma de 3.915.008.933 lei, reprezentând 3.411.007.879 lei T.V.A. și 504.001.054 lei majorări de întârziere aferente T.V.A.
Curtea de Apel Iași a concluzionat că susținerile reclamantei, potrivit cărora inexistența faptei în penal conduce la o concluzie similară și pentru civil, nu sunt întemeiate, situația nefiind de natură să exonereze pe reclamantă de răspundere civilă, întrucât înscrisurile depuse dovedesc culpa societății comerciale de a nu fi achitat debitele către bugetul statului, ca T.V.A. și majorări pentru întârziere. Inexistența infracțiunii de evaziune fiscală nu înlătură și răspunderea pentru neîndeplinirea obligației de plată a T.V.A. la bugetul de stat.
împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Iași a declarat recurs, reclamanta SC F. SRL Iași, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în motivele de recurs invocate, recurenta a susținut că nu există nici o culpă a sa în ceea ce privește absența unor elemente de identificare în cuprinsul facturilor fiscale, iar omisiunile respective nu sunt esențiale ori în măsură să înlăture valoarea justificativă a documentelor.
Recurenta a menționat că legislația în materie fiscală în vigoare la momentul întocmirii facturilor asupra cărora s-a efectuat controlul financiar, nu prevedea obligativitatea completării tuturor rubricilor din cuprinsul facturii, iar completarea acestor elemente avea un caracter facultativ.
Totodată, recurenta a criticat sentința pronunțată de instanța de fond, deoarece nu s-au arătat motivele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat soluția și nici nu au fost analizate actele depuse la dosarul cauzei.
Examinându-se sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Recurenta își fundamentează motivele de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ.
Hotărârea recurată este temeinică și legală, cuprinzând în detaliu motivele pe care se sprijină.
Astfel, procesul-verbal încheiat la data de 19 ianuarie 2001 evidențiază mai multe încălcări ale prevederilor legale privind disciplina financiară, cum ar fi:
- efectuarea de plăți în numerar peste limita legală;
- nedepunerea declarației privind sediile subunităților;
- neefectuarea de către SC G.C. SRL, a vărsămintelor la bugetul de stat, nedepunerea declarațiilor privind obligațiile la bugetul de stat, a declarațiilor de T.V.A. și a bilanțurilor contabile în perioada 1 ianuarie 1999 -30 noiembrie 2000;
- nefuncționarea subunităților la sediul declarat;
- acceptarea unor facturi necompletate cu toate datele prevăzute;
- efectuarea plăților numai în numerar.
Aceste încălcări au condus la imposibilitatea identificării producătorului de băuturi alcoolice și a verificării modului în care s-au calculat, înregistrat și virat la bugetul de stat, obligațiile privind impozitele și taxele datorate.
Totodată, a mai rezultat că facturile de aprovizionare cu băuturi spirtoase în vrac regăsite în contabilitatea societății aparțin unei alte societăți comerciale, încălcându-se, astfel, dispozițiile legale privind dreptul de a deduce T.V.A. înscrisă în facturi incomplet întocmite.
Apărarea reclamantei, potrivit căreia inexistența faptei, și penal, ar conduce la aceiași concluzie și în materie civilă, este neîntemeiată. Faptul că s-a dispus neînceperea urmăririi penale în legătură cu infracțiunea de evaziune fiscală nu înlătură și răspunderea pentru neîndeplinirea obligațiilor de plată a T.V.A.
înscrisurile aflate la dosarul cauzei dovedesc culpa recurentei SC F. SRL Iași de a nu fi achitat T.V.A. către bugetul de stat.
Recurenta mai susține că, la momentul întocmirii facturilor, legislația în materie fiscală nu prevedea obligativitatea completării tuturor rubricilor din cuprinsul facturii, inclusiv a celor privind identitatea delegatului și adresa furnizorului.
Această susținere este contrazisă de reglementările în materie, care prevedeau obligații în acest sens.
Astfel, la pct. 119 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 704/1993 se prevede că documentele justificative cuprind, de regulă, următoarele elemente principale:
a) denumirea documentelor;
b) denumirea și sediul unității patrimoniale care întocmește documentul;
c) numărul și data întocmirii documentului;
d) menționarea părților care participă la efectuarea operațiunilor patrimoniale (când este cazul);
e) conținutul operațiunii patrimoniale și, când este cazul, și temeiul legal al efectuării ei;
f) datele cantitative și valorice aferente operațiunii efectuate;
g) numele și prenumele, precum și semnăturile persoanelor care le-au întocmit, vizat și aprobat, după caz;
h) alte elemente menite să asigure consemnarea completă a operațiunilor efectuate.
Organele de control au concluzionat în mod corect că neidentificarea furnizorilor consemnați pe facturi, referitor la îndeplinirea de către aceștia a obligațiilor fiscale, determină consecința ca documentele respective să nu aibă valoarea justificativă de deducere a T.V.A.
Rezultă că instanța s-a pronunțat asupra tuturor mijloacelor de probă determinante în aflarea adevărului, iar recurenta nu a produs probe în contradovada acestora, motiv pentru care se va concluziona că sentința pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, recursul fiind respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3651/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3824/2005. Contencios → |
|---|
