ICCJ. Decizia nr. 3824/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin actul de sesizare nr. 1207/47D/XI/1995 s-a solicitat de către Procurorul financiar, obligarea pârâților:
1. P.M., la despăgubiri civile în sumă de 19.249.215.010 lei, pentru dezdăunarea bugetului statului și la 18.953.71 lei, diferențe comision vamal, pentru acoperirea prejudiciului cauzat Autorității Naționale a Vămilor (fostă Direcția Generală a Vămilor).
2. B.C., la plata despăgubirilor civile în sumă de 3.051.939.031 lei, pentru deznodământul bugetului statului și 3.262.919 lei diferență comision vamal, pentru acoperirea prejudiciului cauzat Autorității Naționale a Vămilor.
Prejudiciul cauzat s-a produs ca urmare a încălcării Ordinului nr. 76/1993, emis de Direcția Generală a Vămilor.
Prin procesul-verbal nr. 946/AB/1995, încheiat de Secția Control Ulterior a Curții de Conturi a României, la Direcția Generală a Vămilor, s-a reținut vinovăția pârâtului P.M., față de diminuarea veniturilor statului cu suma de 13.548.504.053 lei, ca urmare a emiterii Ordinului Circular nr. 24 din 10 septembrie 1992 și diminuarea veniturilor statului cu suma de 23.172.875.903 lei, prin încălcarea Ordinului Circular nr. 76/1993, emis de Direcția Generală a Vămilor.
La instrumentarea cauzei de către Procurorul financiar al Curții de Conturi a României, organul de control a făcut dovada că prejudiciul produs prin încălcarea Ordinului nr. 76/1993, este de 22.323.370.671 lei, iar ca urmare a acestui fapt, prin rezoluția din 7 noiembrie 1995, s-a dispus disjungerea și restituirea procesului-verbal de constatare, la organul de control, în legătură cu prejudiciul de 13.548.504.053 lei.
Prima instanță a fost învestită să se pronunțe asupra prejudiciului de 22.323.370.671 lei, cauzat prin subevaluarea prețului în vamă la unele mărfuri importate, în scopul diminuării taxelor vamale, a accizelor, T.V.A. și a comisionului vamal.
în sarcina pârâtului P.M. a fost reținută răspunderea, ca urmare a funcției pe care acesta a deținut-o, de director la Direcția Generală a Vămilor, care, în calitate de emitent al Ordinului Circular nr. 76/1993, a aprobat importatorilor, introducerea în țară de țigări la o valoare în vamă stabilită în baza prețurilor din facturi, ce conțineau valori cu mult inferioare celei din ordin.
Colegiul jurisdicțional al Curții de Conturi a României s-a pronunțat în sensul respingerii actului de sesizare al Procurorului financiar, introdus împotriva pârâților P.M. și B.C.
împotriva acestei sentințe au formulat recurs, Procurorul financiar și Ministerul Finanțelor Publice, recursuri care, prin decizia nr. 652/1997, a secției jurisdicționale a Curții de Conturi a României, au fost respinse ca nefondate.
Decizia pronunțată de Colegiul jurisdicțional al Curții de Conturi a României a fost atacată cu recurs în interesul legii de către Procurorul general financiar de pe lângă Curtea de Conturi a României.
Prin decizia nr. 72/1998, Curtea de Conturi a României, în complet de 5 consilieri de conturi, a admis recursul în interesul legii, a casat decizia nr. 652/1997, pe care a trimis-o, spre rejudecare, aceleiași instanțe, spre a se examina în sensul dispozițiilor art. 76 din Legea nr. 94/1992, eventualitatea introducerii în cauză și a altor persoane care aveau atribuții cu privire la verificarea sincerității datelor înscrise în declarațiile vamale, în contractele și facturile prezentate și care, prin neîndeplinirea acestei obligații au participat la producerea pagubei contestate și pentru a se analiza oportunitatea sesizării organelor de urmărire penală.
La data de 19 aprilie 1999, Colegiul jurisdicțional al Curții de Conturi a României a suspendat cauza și a sesizat Parchetul Militar București, pentru a se cerceta dacă sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice sau ale celei de neglijență în serviciu, în ceea ce-i privește pe pârâții P.M. și B.C.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția parchetelor militare, a comunicat la data de 11 iulie 2001 că prin rezoluția Parchetului Militar Teritorial s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de col. (r) P.M. și s-a declinat competența de soluționare a cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, pentru continuarea cercetărilor față de subordonații acestuia.
La data de 17 martie 2003, cauza a fost repusă pe rolul Colegiului jurisdicțional al Curții de Conturi, pentru continuarea judecății.
Ca urmare a decesului pârâtei Bordei Cătălina, în cauză a fost citat Bordei Gheorghe, în realitate de moștenitor.
Față de dispozițiile O.U.G. nr. 117/2003, Colegiul jurisdicțional al Curții de Conturi a României a dispus, prin încheierea din 24 noiembrie 2003, scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea acesteia, spre competentă soluționare, la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ.
Judecând cauza în fond după casarea cu trimitere dispusă prin decizia nr. 72/1998, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 352 din 20 februarie 2004, a respins, ca nefondat, actul desesizare nr. 1207/47D/1995 al Procurorului financiar, privind pe pârâții P.M. și B.C. (decedată), prin succesor B.G., ținuți răspunzători pentru suma de 22.323.370.671 lei despăgubiri civile către bugetul statului, prin Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și Autoritatea Națională a Vămilor (fostă Direcția Generală a Vămilor), în ceea ce privește comisionul vamal.
Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea de Apel București a reținut următoarele:
Ordinul nr. 76/1993 prevede că, începând cu data de 12 decembrie 1993, pentru unele mărfuri importate se aplică valoarea în vamă prevăzută de anexa la ordin, în cazul în care prețurile din facturi și declarațiile vamale de import sunt sub nivelul acesteia.
în analiza certitudinii, realității și actualității prejudiciului dedus judecății, ca element al răspunderii civile delictuale, instanța de fond a analizat temeiurile de drept în raport cu care se stabilește valoarea în vamă a mărfurilor importate, reținând că, potrivit Acordului general pentru tarife și comerț la care și România a aderat (aprobat prin Decretul nr. 183/1980), elementul de bază pentru determinarea valorii în vamă îl reprezintă "valoarea de tranzacție", adică prețul efectiv plătit sau de plătit.
De asemenea, instanța de fond a avut în vedere și dispozițiile O.U.G. nr. 26/1993, devenită Legea nr. 102/1994 care, la art. 10, prevede că valoarea în vamă se determină și se declară de importator, indirect sau prin reprezentanții autorizați ai acestuia, care sunt obligați să depună în vamă, împreună cu celelalte documente necesare vămuirii, o declarație pentru valoarea în vamă, însoțită de facturi.
Curtea de Apel București a reținut, pe baza materialului probator administrat în cauză, că autoritățile vamale, prin reprezentanți, au dispus și instituit măsura controlului obligatoriu al valorii declarate, iar importatorul a făcut dovada realității valorii de tranzacție, înscrisă în declarația vamală de import.
Instanța de fond a concluzionat că prejudiciul reținut de organele de control ale Curții de Conturi a României, pe baza listelor cu valoare orientativă aferente Ordinului nr. 76/1993, este nereal, ca și baza de impozitare majorată asupra căreia s-a calculat T.V.A., accizele și comisionul vamal. S-a avut în vedere și concluzia identică la care a ajuns organul de urmărire penală față de P.M., atunci când s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de acesta.
Cu privire la pârâta B.C., s-a constatat că în sarcina acesteia nu se poate reține prejudiciul stabilit, întrucât în calitate de executant a pus în aplicare dispozițiile date prin Ordinul nr. 76/1993, emis de P.M., neputându-se stabili vinovăția acesteia, ca element al răspunderii.
împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs, Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și Procurorul general financiar de pe lângă Curtea de Conturi a României.
Recurentul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat casarea sentinței pronunțate, deoarece "instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut", întemeindu-și recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Recurentul susține că instanța de fond nu trebuia să reanalizeze fondul cauzei în ceea ce privește vinovăția pârâților P.M. și B.C., deoarece aceasta era stabilită definitiv, că trebuia să se pronunțe asupra introducerii sau nu în cauză a altor persoane care se fac vinovate de producerea prejudiciului, așa cum se stabilise prin decizia nr. 72/1998 a Curții de Conturi a României.
Cel de-al doilea recurent, Procurorul general financiar de pe lângă Curtea de Conturi a României și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9, 10 și 11 C. proc. civ., apreciind că instanța de fond nu a ținut cont de îndrumările date prin decizia de casare, în sensul de a stabili în ce condiții s-a efectuat vămuirea cantităților de țigări importate după data intrării în vigoare a Ordinului nr. 76 din 12 decembrie 1993, având în vedere obligația organelor vamale de a întreprinde verificări suplimentare în scopul determinării valorii reale în vamă a acestora.
De asemenea, recurentul Procurorul general financiar critică soluția instanței de fond, deoarece nu s-a conformat îndrumărilor date prin decizia de casare, cu privire la participarea și a altor persoane la producerea prejudiciului și la eventuala introducere în cauză a acestora.
Mai înainte de a examina motivele de recurs ale recurentului Procurorul general financiar de pe lângă Curtea de Conturi a României, se constată că recursul nu a fost declarat în termenul prevăzut de lege.
Astfel, conform dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 29/1990, coroborate cu cele ale art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate.
în cauză se constată că sentința atacată a fost comunicată recurentului Procurorul general financiar de pe lângă Curtea de Conturi a României, la data de 2 aprilie 2004, conform dovezii de primire și procesului-verbal de predare, iar recursul a fost expediat prin poștă la data de 22 aprilie 2004, conform ștampilei aplicate de poștă.
Potrivit sistemului de calcul instituit prin dispozițiile art. 101 C. proc. civ., ultima zi în care recursul putea fi declarat era 19 aprilie 2004.
Având în vedere că termenul de 15 zile a fost depășit, a fost respins recursul, ca tardiv declarat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3826/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3358/2005. Contencios → |
|---|
