ICCJ. Decizia nr. 3830/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1330 din 25 mai 2004, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea reclamantului Z.B., formulată în contradictoriu cu pârâții Autoritatea pentru Străini, Ministerul Administrației și Internelor, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, urmare a admiterii excepției neîndeplinirii procedurii prealabile, în termenul prevăzut de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a solicitat ca primii trei pârâți să fie obligați pe cale judecătorească să anuleze măsura interzicerii intrării sale în România, luată la 28 februarie 2004 și, totodată, să se dispună obligarea Ministerului Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor în valoare de 1 milion dolari SUA. Reclamantului, care este jurnalist maghiar, nu i s-a permis la data de 28 februarie 2004, să intre în România, fiind oprit la punctul de frontieră Borș, ocazie cu care i s-a comunicat că figurează pe lista persoanelor cărora le este interzis accesul în România.
Instanța de fond examinând excepțiile invocate de pârâți și cu prioritate pe cea vizând neîndeplinirea procedurii administrative prealabile, a reținut că în raport cu data de 28 februarie 2004, când i-a fost comunicată reclamantului, măsura interzicerii intrării sale în România, procedura prealabilă față de autoritatea emitentă, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a fost îndeplinită prin petiția din 15 mai 2004, cu depășirea termenului de decădere de 30 de zile, prevăzut de art. 5 din Legea nr. 29/1990.
Drept urmare, dat fiind caracterul absolut al acestei excepții, consecința este aceea a respingerii acțiunii reclamantului, ca inadmisibilă.
împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs, reclamantul Z.B., care, invocând prevederile art. 304 pct. 9 și art. 3041C. proc. civ., a criticat sentința instanței de fond, pentru nelegalitate și netemeinicie.
în esență, recurentul-reclamant a arătat că în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea sa, ca inadmisibilă, considerând că procedura administrativă prealabilă față de autoritatea emitentă a fost îndeplinită cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 29/1990, ignorând valoarea probantă a reclamațiilor pe care le-a adresat autorităților române. Recurentul a precizat că prin intermediul Ambasadei Române la Budapesta s-a plâns de măsura luată împotriva sa, iar intimatul Ministerul Administrației și Internelor a fost interpelat în numele său de deputatul Z.S. care, în ședința Camerei Deputaților, a solicitat clarificări în această problemă.
Recurentul a mai susținut că în opinia sa sesizarea instanței s-a făcut în termenul legal prevăzut de art. 5 al Legii nr. 29/1990, indicând că a primit răspunsuri de la ministrul administrației și internelor la 23 martie 2004 și de la ambasadorul României la Budapesta, la 10 martie 2004.
în fine, recurentul a mai criticat soluția instanței de fond, și pentru a fi calificat termenul de 30 de zile, ca fiind un termen de decădere, apreciind că față de spiritul Constituției, procedura administrativă prealabilă este concepută pentru a oferi cetățeanului, mijloace legale mai variate și mai rapide pentru apărarea drepturilor sale fundamentale și nu pentru a-i limita accesul la justiție.
Recursul este nefondat.
Examinând cauza de față, în raport cu probele administrate, cu prevederile legale incidente și prin prisma criticilor recurentului, înalta Curte a reținut că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, urmând a fi menținută pentru următoarele considerațiuni.
Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, orice persoană care se consideră vătămată în drepturile sale, înainte de a cere instanței, anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ, se va adresa autorității emitente, care este obligată să rezolve reclamația, în termen de 30 de zile de la aceasta. în continuare, legea prevede un nou termen de 30 de zile în care cel nemulțumit de soluția autorității administrative, se poate adresa instanței de judecată.
în cauză, s-a dovedit că recurentului-reclamant i s-a comunicat actul de nepermitere a intrării în țară, la 28 februarie 2004, însă acesta a sesizat autoritatea emitentă, respectiv Direcția Poliției de Frontieră Oradea, respectând, astfel, prevederile legale sus citate, abia la 15 mai 2004, exprimându-și nemulțumirea față de măsura luată împotriva sa.
împrejurarea că până la data de 15 aprilie 2004, recurentul-reclamant s-a adresat altor instituții ale statului, cu diverse petiții, cum ar fi ambasade, deputați, etc., nu echivalează, în sensul art. 5 al Legii nr. 29/1990, cu îndeplinirea procedurii prealabile față de autoritatea emitentă, textul legal fiind neechivoc și nepermițând interpretări extensive și flexibile de genul celor prezentate de recurentul-reclamant.
Neîntemeiate sunt și susținerile recurentului vizând natura termenului de 30 de zile prevăzut de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 20/1990, aplicabil în cauză, în condițiile în care termenii legii sunt de natură imperativă, și nu de recomandare, astfel încât instanța de fond corect a apreciat că nerespectarea acestuia atrage sancțiunea respingerii acțiunii, ca inadmisibilă.
Față de toate cele sus menționate, conform art. 312 C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul de față, ca nefondat, reținând netemeinicia tuturor criticilor recurentului-reclamant.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4131/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3843/2005. Contencios → |
|---|
