ICCJ. Decizia nr. 3844/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ la data de 16 februarie 2005, reclamantul L.A. a solicitat, în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Cluj, să se dispună anularea hotărârii nr. 15626 din 12 ianuarie 2005 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor acestei legi.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că pârâta refuză să-i recunoască calitatea de refugiat, potrivit actului normativ menționat, deși a făcut dovada că, în perioada mai 1941 - octombrie 1944, a fost nevoit să se refugieze, din motive etnice, din localitatea de domiciliu, satul Valea Drăganului, comuna Poieni, județul Cluj, în cătunul Alunul, satul Lunca Vișagului, aparținând aceleiași comune, care după Dictatul de la Viena rămăsese sub administrația Statului român.
Prin sentința nr. 210 din 30 martie 2005, Curtea de Apel Cluj, secția de contencios administrativ, a admis acțiunea reclamantului L.A., a anulat hotărârea nr. 15626 din 12 ianuarie 2005, emisă de pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, pentru perioada 15 mai 1941 - 15 octombrie 1944, începând cu data de 1 ianuarie 2005.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză rezultă că reclamantul a făcut dovada că, în perioada mai 1941 - octombrie 1944, a fost nevoit să se refugieze cu familia, din motive etice, din localitatea de domiciliu, într-un cătun, aparținând aceleiași localități, care, după Dictatul de la Viena, rămăsese sub administrație românească.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în esență, se susține că instanța de fond a pronunțat o hotărâre greșită, deoarece a stabilit reclamantului, calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, deși acesta s-a refugiat într-o localitate care se află tot sub autoritatea regimului hortyst, fără ca acest refugiu să fie determinat de motive etnice.
Examinându-se sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)].
Prin Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, s-a precizat că prin persoană care a fost strămutată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice, precum și persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat ori cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral.
Prin aceleași norme s-a precizat că dovada încadrării în situațiile prevăzute prin ordonanța menționată se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa acestora, prin declarații cu martori.
Totodată, prin art. 61din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost introdus prin Legea nr. 319/2002, se prevede că dovada se poate face prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
în cauză, se observă că prin declarațiile cu martori și înscrisurile depuse la dosar, reclamantul a făcut dovada refugierii împreună cu familia, din motive etnice, într-un cătun aparținător aceleiași comune, rămas sub administrație românească după Dictatul de la Viena.
Deși nici O.G. nr. 105/1999 și nici Normele de aplicare a acesteia nu prevăd condiția ca refugierea să se fi făcut în anumite teritorii, reclamantul L.A. a produs probe din care rezultă cu claritate faptul că o anumită parte a localității Lunca Vișagului, și anume, cătunul Alunu, unde acesta s-a refugiat, a rămas pe teritoriul românesc, după aplicarea Dictatului de la Viena.
în acest fel s-a răspuns motivelor de recurs invocate de recurentă.
Prin urmare, se constată că instanța de fond a pronunțat o sentință temeinică și legală, recursul declarat fiind respins, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3847/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3864/2005. Contencios → |
|---|
