ICCJ. Decizia nr. 3901/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 18 ianuarie 2005, reclamantul U.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, anularea hotărârii nr. 15327 din 13 decembrie 2004, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
în motivare, reclamantul a arătat că pârâta i-a respins în mod nejustificat cererea de atestare a calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000, deși a dovedit că s-a refugiat împreună cu familia, din comuna Ciucea, județul Cluj, în Lunca Vișagului, ca urmare a persecuțiilor etnice exercitate după Dictatul de la Viena.
Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 151 din 14 martie 2005, a admis acțiunea, a anulat hotărârea contestată și a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului, calitatea de refugiat în perioada 15 ianuarie 1941 - 15 decembrie 1944 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 august 2004 și să-i plătească cheltuieli de judecată în sumă de 1.000.00 lei.
Instanța a reținut că soluția se impune, în raport cu probele administrate și cu dispozițiile art. 1 și 11 din Legea nr. 29/1990 și ale O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000.
împotriva sentinței a declarat recurs, în termen legal, pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, solicitând, în temeiul prevederilor art. 304 C. proc. civ., modificarea sentinței și, în fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Recurenta a susținut, în esență, că instanța fondului a admis în mod greșit acțiunea, pe baza unor declarații contradictorii ale martorilor din dosar și pe baza unei situații de fapt care nu se încadrează în prevederile legii, întrucât schimbarea domiciliului reclamantului nu poate fi considerată o modalitate de persecuție etnică.
Criticile formulate sunt neîntemeiate.
Din probele administrate în cauză, respectiv acte și declarațiile autentice ale martorilor G.V., G.N. și G.I., rezultă că reclamantul a făcut dovada în condițiile prevăzute de art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 127/2002, că împreună cu părinții s-a refugiat din localitatea de domiciliu, comuna Ciucea, județul Cluj, în altă localitate, respectiv comuna Lunca Vișagului, din motive etnice.
în ceea ce privește perioada refugiului, reclamantul a cerut acordarea drepturilor compensatorii pentru intervalul de refugiu 15 ianuarie 1941 - 15 decembrie 1944, perioadă care a fost acoperită de toate cele trei declarații ale martorilor.
Faptul că martorul G.I. a declarat că perioada refugiului a început în septembrie 1940, nu are relevanță, întrucât reclamantul nu a pretins acordarea drepturilor pentru acest interval.
în consecință, față de dovezile de la dosar, Curtea a reținut că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, considerente pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., a respins recursul pârâtei, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3909/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3903/2005. Contencios → |
|---|
